Cum poate o fiinţă atât de delicată şi aparent firav alcătuită, aproape filiformă şi parcă nematerială, să umple în asemenea măsură tot spaţiul scenic, aşa cum reuşeşte să o facă Alina Cojocaru, pe care am revăzut-o, de curând, pe scena mare a Sălii Palatului, în Don Quijote de Ludwig Mincus. Din 2002, când avea doar douăzeci de ani şi era deja prim solistă la Royal Ballet Covent Garden, am avut mereu norocul să o revedem în fiecare an, în câte un spectacol, pe una dintre scenele bucureştene. Şi de astă dată, cum a apărut pe scenă, am regăsit în dansul ei acea caracteristică proprie, aceea de a nu termina brusc o mişcare, ci de a întârzia încă o fracţie de secundă pe traseul ei grafic, ca un fel de vibraţie suplimentară, care dă ochiului senzaţia că dansatoarea pluteşte. Şi am mai regăsit, îndată, şi acea mare poftă de a dansa, acea dăruire de sine, în fiecare mişcare în parte, dincolo de orice dificultăţi tehnice, rezolvate cu eleganţă şi precizie şi uneori tratate cu o nuanţă de umor.

Ca şi în recitalul din anul 2003, din cadrul Festivalului Internaţional ,George Enescu" şi în spectacolul de anul trecut cu Lacul lebedelor, partenerul Alinei Cojocaru a fost tot danezul Johan Kobborg şi el prim solist la Covent Garden. Mai mult decât până acum, Johan Kobborg s-a reliefat de astă dată prin acurateţea sa tehnică şi prin aplombul mişcării, fiind în acelaşi timp - lucru deja ştiut - şi un excelent partener.

în ceea ce priveşte însă spectacolul de balet, în ansamblul lui, suferinţa mea nu va înceta (dacă va înceta vreodată) până când nu se va găsi un coregraf, care să nu facă din cele două figuri celebre, Don Quijote şi Sancho Panza, doar un pretext pentru frumoase dansuri spaniole şi strălucitoare variaţii clasice, ci chiar personaje aduse în prim planul spectacolului, nu numai cu ridicolul lor, dar şi cu ceea ce au sublim şi inegalabil până a