Dintre filozofii români de azi, Andrei Cornea se numără printre puţinii care scriu tot atît de bine pe cît vorbesc. E vorba mai întîi de o minte logică a cărei coerenţă este sprijinită pe o formaţie filologică de primă mînă, pe care i-o simţi nu numai în traducerile pe care le face, dar mai ales în darul limbii pe care o vorbeşte. Andrei Cornea simte limba română, şi nu trebuie să-l fi ascultat de prea multe ori ca să-ţi dai seama că, în cazul domniei sale, nu e vorba doar de o competenţă livrescă, ci de o empatie spontană în virtutea căreia traducătorul lui Platon, Aristotel şi Plotin scrie aşa cum vorbeşte, cu o claritate şi cu o frumuseţe cuceritoare. Un singur lucru pare să-i lipsească: patetismul. Supunîndu-se exigenţei de a-şi sprijini ideile pe argumente şi pe raţionamente înlănţuite, Andrei Cornea este un scriitor care şi-a reprimat patosul sub lespedea coerciţiilor logice, singur semn al trepidaţiei lăuntrice fiind numai ritmul viu al cuvintelor scrise. Andrei Cornea scrie cu ritm, cu vervă, şi tocmai de aceea îl citeşti cu plăcere, lucru cu atît mai surprinzător cu cît proza lui este una de idei, de idei filozofice.

Cînd Socrate nu are dreptate - carte premiată la sfîrşitul anului trecut de România literară şi de Fundaţia Anonimul cu premiul ,Cartea anului" - confirmă pe de-a-ntregul portretul intelectual al autorului ei: este o lucrare pe care o citeşti cu plăcere şi în rîndurile căreia, înfăţişate într-o încîntătoare limbă română, întîlneşti gînduri sclipitoare şi observaţii de fină intuiţie psihologică. Cum însuşi autorul precizează, protagoniştii cărţii sunt cîteva din personajele secundare ale dialogurilor platonice, acele figuri umane peste care trecem cu uşurinţă în timpul lecturii şi cărora, absorbiţi de desfăşurarea ostilităţilor din text, nu suntem înclinaţi să le ţinem minte ideile rostite în disputa cu Socrate. Acestor personaje, co