Cîndva, într-o noapte cu o lună gălbejită şi tristă, mă îndreptam spre hotelul unde îmi place să locuiesc la Sibiu, Împăratul romanilor. Zăbovisem la taifas cu Constantin Chiriac şi Virgil Flonda despre regizorul Iulian Vişa, despre spectacolele pe care le-au făcut împreună, despre prietenie, despre moarte. Mă gîndeam la aceste poveşti, la suma poveştilor ce amestecă halucinant, într-un loc de popas cum este un hotel sau un han, vieţi, iubiri, fumul pierzaniilor sau al lucidităţilor de tot felul. Poţi cîştiga, poţi pierde totul. Contează numai cum o faci. Dintr-o dată, au apărut în faţa intrării, ca din cer, doi cloşari. Deloc agresivi. Cu haine a căror degradare nu alungase complet calitatea. Am avut senzaţia că pe mine mă aşteptau dintotdeauna. Mi-au cerut ceva bănuţi, deşi, scopul nu părea neapărat acesta. I-au vîrît în buzunar fără să dea importanţă gestului şi am început să vorbim. Întrebările pe care mi le puneau, cînd unul, cînd celălalt, erau năucitoare. Ca şi personajele fantomatice din faţa mea. Ca şi ritmul în care interogatoriul curgea spre mine.

,Dumneavoastră ştiţi ce anume aşteptaţi de la viaţă?"

,Visaţi des?"

,Ştiţi ce înseamnă de-adevăratelea foamea sau frigul? Dar aşteptarea?"

,V-aţi gîndit vreodată că o întîmplare sau alta v-ar putea aduce în situaţia noastră?"

,Aveţi insomnii?"

,Ştiţi ce înseamnă prietenia?"

,Aţi observat că roata vieţii se-nvîrteşte? O dată eşti sus, pe culmi, o dată te cufunzi în prăpăstie şi negură..."

,Cînd aţi privit ultima oară cerul?"

,Adineauri", am zis repede, ca să-mi fac loc în discurs. Şi am reuşit. Răspunsul m-a crescut în ochii lor şi, în consecinţă, am putut vorbi, de la egal la egal, pînă aproape de ivirea zorilor. Nici astăzi nu ştiu dacă am visat. Au dispărut la fel de discret cum au apărut. Unul d