Treizeci de ani si mai bine, Cortazar a ezitat sa-si publice primul sau (mare) roman. Si-a dat consimtamintul doar cu citeva luni inainte de-a muri, in 1984; cu ultimele puteri a obtinut sa fie eliminate paginile de „jurnal“ care n-au aparut decit zece ani mai tirziu: pentru ca au vrut mostenitorii, caci scriitorul, toata lumea stie, detesta „mucii astia ai mintii“, refuza sa se exprime ca „jurnalau“ (E vorba de Examenul si Jurnalul lui Andrés Fava, ambele la Denoël).
Si totusi acest jurnal facea parte din roman, putea fi considerat ca fiind scris de unul din personaje, chiar daca nu se refera decit foarte putin la scenele unde apar celelalte personaje.
Oare de ce a vrut Cortazar sa-l smulga din textul general al romanului? Izolat, are inca si mai putin impact. Si-apoi, regula genului vrea ca diaristului sa nu-i placa acest tip de scriitura si sa se auto-persifleze. Sa-i fi fost teama ca influenta lui Gide e prea vizibila? Se gindea oare la Falsificatorii acestuia? Numai ca aceasta influenta e pe deplin revendicata, sub forma de citat, e o dubla mise en abyme („– Iar tu, tu ce invirti? – Eu? spune cronicarul. Eu scriu Paludes.“). De altfel citatele abunda. Tinerii care constituie personajele romanului isi etaleaza fara false pudori cunostintele, mai ales in materie de literatura. Ei se afla in ajunul unui examen foarte important: nu e vorba numai de examenul care consacra studiile de pina atunci, dar si acela de intrare intr-o societate si intr-o cultura. Referintele tisnesc din toate partile, deseori in limba de origine (engleza sau franceza), cu sau fara ghilimele.
Numarul de autori citati e impresionant. Un index de nume ar constitui sumarul unei istorii a literaturilor vest-europene. Dialogurile vioaie, cind frivole, cind ludice, ne cuceresc prin efervescenta si ironia lor. Se vorbeste despre orice, ba chiar si despre Argentina: c
