De cite ori o tema de discutie e plasata intr-un context gen „rolul si locul“*, inseamna ca ceva nu e in ordine. Cind nu e pur si simplu o sintagma in vint, din categoria realitatilor conventionale, „rolul si locul“ e un context de criza. Rolul si locul teoriei literaturii in cadrul stiintelor umaniste poate fi o tema festiva, buna pentru toata lumea buna, dar poate fi si expresia unei nelinisti. Starea aceasta de inchietudine poate fi de mai multe feluri. Putem vorbi despre o neliniste a reperelor, despre o aprehensiune a itinerarului, despre anxietatea… influentelor si a pierderii in alteritate.
Teoria literaturii nu e nici ea scutita de influente, presiuni, epidemii, boli de sistem. Astazi, dupa o oarecare vreme de acalmie si relativa sanatate metodologica si conceptuala, putem spune ca structuralismul, de pilda, a fost o boala de sistem. Cind unui organism i se acorda prea multa atentie, el risca sa se imbolnaveasca de prea bine. Un sistem osos in care s-a injectat prea mult calciu risca sa devina rigid. Oricit de echilibrata caloric ar fi ea, mincarea de tip american conduce la obezitate. Prea multa dieta nomenclativa poate produce un beton conceptual de genul celui propus de Umberto Eco in tratatul sau de semiotica.
Teoria literaturii pare astazi, ca si in urma cu citeva decenii, un teritoriu al tuturor experimentelor metodologice si notionale. Acesta e spatiul in care se fac de obicei verificarile tehnice ale masinii discursului literar. Aici se testeaza prototipuri, se stabilesc principii de fiabilitate, sint proiectate noi tehnologii si noi tehnici de deplasare in text, noi modalitati de pornire si oprire a motoarelor interpretarii. Teoreticienii literaturii sint niste laboranti, fiecare cu perimetrul sau de lucru, fiecare cu masuratorile, probele si graficele lui de urmarire.
Daca lasam deoparte lingvistica, dintre toate disciplin
