L-am denumit Cazul Doaga. In toamna lui 1959 am fost chemat la Directia Generala a Militiei. Adjunctul sefului Directiei judiciare era singur in birou. In anticamera astepta pe scaun un individ necajit. Adjunctul s-a grabit sa-l pofteasca. Sfrijitul - un tovaras nemultumit de colegii nostri de la Sectia 27 din Bucurestii Noi, care colegi nu miscasera un deget ca sa-i gaseasca sotia disparuta.
Asadar, un caz de disparitie. L-am luat pe sfrijit cu mine-n birou. L-am asezat repede pe un scaun, ca parea sa-l bata mereu vantul si, cum ferestrele biroului erau deschise, un curent mai puternic l-ar fi putut dobori.
Un barbat bolnav
"Deci, cum te numesti dumneata?" "Petre Ion." "Si sotia?" "Petre Monica." Trebuia sa aiba sub 30 de ani, mi-am zis. Dar fata emaciata, ridurile si scofalceala il faceau sa para ca se-apropia de 50. "De cand ti-a disparut sotia?" "De pe 5 noiembrie. Mai exact, din seara zilei de 5 noiembrie, de la ora 8:00." "Ce s-a intamplat atunci?" "Pai, in seara zilei de 5 noiembrie, la ora 8:00, sotia mea a plecat de acasa si, de atunci, n-am mai vazut-o. Nici nu s-a mai intors, nici n-a mai dat vreun semn c-ar fi undeva." "Erai acasa cand a plecat?" "Da." "Si ti-a spus unde se duce?" "N-a fost nevoie. Stiam foarte bine. Cu vreo saptamana inainte, primise o telegrama de la soacra-mea. O chema sa vina urgent ca socru-meu era grav bolnav. Stiti, sotia mea e asistenta medicala." "Daca era grav bolnav... Era intr-adevar grav?" "Da. Are ciroza." "Atunci, de ce nu s-a dus imediat sotia dumitale la el?" "Pai, nu i-au aprobat ai ei, de la sanatoriu, concediu fara plata. Abia dupa ce-a revenit soacra-mea cu o scrisoare disperata, i-au aprobat..."
Avea o voce zgariata, ca data la smirghel, interlocutorul meu. Paloarea accentuata si firavitatea il faceau sa para foarte pieritor. "De cati ani erati casatoriti?" "De mai bine de doi ani." "Si cati a