Metroul parizian, cîndva, pe la mijlocul zilei. Pe uşa abia deschisă, năvăleşte un cuplu bizar, înghesuindu-se în compartiment înaintea celor care vor să coboare. N-au mai mult de paisprezece ani. Ea, slabă şi ascuţită la faţă ca o lamă de ras, el - cu un cap mai înalt, la fel de slab, dar înfofolit într-o geacă de puf care-l face să arate ceva mai solid. Amîndoi au o privire tulbure şi trag de nas ca la o răceală zdravănă.
- Program muzical, bă, nasoilor!
Mai întîi mi se pare că n-aud bine, apoi îmi dau seama că, ei da, chiar vorbesc româneşte şi, prin urmare, e vorba chiar de români! Sînt lîngă ei. În timp ce puştoaica mă înghionteşte şi mă înjură printre dinţi să-i fac loc să treacă, îmi îndes, cu un gest reflex, şapca peste urechi şi cobor privirea în pămînt. Atunci văd dispozitivul: un cărucior pe două roţi, cu un acumulator de maşină, peste care e aşezat un amplificator compact, deasupra căruia stă lipit, Dumnezeu ştie cum, un walkman. În cîteva secunde, întregul compartiment e bombardat cu decibeli. Din boxă se aude negativul unei piese Paraziţii featuring Viţa de Vie şi fata începe imediat să îndruge o litanie ciudată, în care amestecă de toate: cuvinte franţuzeşti şi româneşti, înjurături şi strigăte care ţin loc de refren. După prima interpretare, sînt cîteva secunde de pauză între melodii. Un călător cu simţul umorului rosteşte un bravo anemic şi alţi cîţiva pufnesc în rîs. Puştoaica îi înjură vîrtos, blambecul de lîngă ea o încurajează, cu privirea lui tulbure, să nu se lase intimidată şi apasă din nou butoanele walkman-ului. Altă melodie, aceeaşi porcărie. La următoarea staţie, se uită în jur, aşteptînd pomana. Nimic. Ies la fel cum au intrat, gonind spre următorul vagon. Cînd se închid uşile, o doamnă din apropiere îi spune domnului aşezat lîngă ea ceva despre români. De rău, bănuiesc, dar mi-am înfundat şapca pe urechi şi nu prind decît
