Pofta de carne
Prin noua sute optzeci si ceva, conu’ Alecu Paleologu tocmai se nimerise pe la restaurantul Casei Scriitorilor din Bucuresti. Nu singur, ci insotit de fiul sau Tudor – pe atunci copil de 12 – 13 ani. Era vara. O zi superba. Unul dintre cei de la masa luase nus’ce premiu sau drept de autor, asa ca s-a oferit sa faca cinste tuturor cu o friptura. Cei prezenti au mormait aprobator, cu exceptia tanarului Paleolog, care s-a tanguit: tata, eu nu vreau friptura!
La care, conu’ Alecu (sa nu uitam, la vremea aceea carnea devenise o raritate in galantare) i-a spus cu blandete: Tudore, in ziua de azi e indecent sa refuzi o friptura!
In prezent, se pare ca o friptura nu mai are nici o relevanta. In schimb, dupa parerea unora, la momentul actual a devenit indecent sa refuzi o spaga, un smen, o potlogarie. Am auzit cu urechile mele cum un domn, de altfel respectabil, se jeluia: mita-n sus, mita-n jos, tot aud de treaba asta si mi-e ciuda de mor ca pe mine nu vine nimeni sa ma mituiasca!
E drept ca domnul respectiv nu era nici director la Loteria Nationala, nici functionar la Primarie sau prefectura si nici macar modest ordonator de credite pentru Centrul Budai la Directia de Protectie a Copilului – ca sa nu dau si alte exemple. Domnul respectiv era poet si, mai ales, glumea.
Dar daca dansul glumea, altii nu glumesc deloc. Fie ei si fosti prim-ministri, ministri in exercitiu, consilieri ministeriali, primari, directori mari sau niste parliti de parlamentari. Mai ales cand vine vorba de licitatii, selectii de oferta sau incredintari directe de lucrari pe banii statului – fiecare trebusoara de genul acesta avand spilul ei specific – ochii a zeci de fiare hamesite prind o stralucire aparte si balele jivinelor pofticioase incep a se prelinge pe barbiile mai mult sau mai putin paroase, cu atat mai abundent cu ca
