Se spune ca, repetând la nesfârsit o notiune, ajungi sa ii tocesti sensul. Asa si cu notiunea de coruptie. Plimbata fara oprire pe buzele tuturor, capata patina banalului, ajunge ca o umbrela purtata pe brat fie ca ploua sau nu. „Românii sunt cei mai nefericiti din lume si fac casa cu una dintre cele mai mari coruptii din lume“. Abureli. Nefericiti poate pentru ca asculta si cred in altii, pentru ca sunt invatati sa manânce ce li se da sau poate chiar si mai putin. In loc sa creada in ei, românii cred in tiparele strâmbe turnate de la mese mai bogate. In realitate, coruptia e o cucoana tare a dracului, care si-a asezat fundul peste tot. In Europa de Vest sau in America, ea se lafaie la fel de bine ca si in România. Daca scormoniti putin, veti vedea ca putregaiul isi gaseste un loc peste tot, pâna si in democratiile care au pus temelie lumii libere. Insa, lasat de capul lui, niznaiul urca la vedere. Vedetele Europei, ce fac pe fetele mari in timp ce-i umbla României cu degetul pe sub fuste, sunt profesioniste in ale scatologiei. Repet ce stie toata lumea, de la politologi versati, la muncitori obisnuiti: diferenta dramatica ce a ingenuncheat România in fata celorlalti a fost structurarea, in virtutea inertiei, intr-o societate bipolara, lipsita de maduva pe care o reprezinta clasa mijlocie. Sa nu ne aruncam din nou cu capul in jos: era normal sa fie asa. Daca altii refuza sa o priceapa, macar noi, românii, ar trebui sa o stim bine. Ce ne lipseste nu este inventivitatea, nu este onestitatea sau patriotismul. Din acestea avem cel putin la fel ca si ceilalti. Ce ne lipseste este timpul. Si demnitatea de a recunoaste ca am pierdut un start. Noi si bulgarii, numiti „codasii Europei“. Eu as zice mai degraba „copiii nimanui“. Fiindca României, spre deosebire de Polonia, Ungaria ori alte tari de sub cortina cenusie, nu i-a ridicat nimeni mingea la fileu. In fond, in România,