Intru în sala de teatru. Şi mă dumiresc greu dacă sînt afară sau înăuntru. Pe scenă, în spate, ca un fundal, un zid de bloc. Prea binecunoscut. Tern, anost, sordid. Populează privirile noastre în fiecare zi, în fiecare noapte. Mi se pare că mă plimb pe stradă, nu neapărat într-o mahala, şi că trag cu ochiul, obsesia mea dintotdeauna, la ferestre, încercînd să intuiesc poveştile de dincolo. La etaj, la geamuri, aceleaşi, meschine, la fiecare apartament, cîte o femeie şi cîte un bărbat îşi încep ziua în văzul tuturor. Şi o sfîrşesc tot aşa. Toţi la fel. Mereu la fel. Aceleaşi gesturi dezgolite de sens, de vreun gînd, de vreo preocupare, de vreun interes, aceleaşi priviri opace, eliberate de sine şi de celălalt, aceeaşi rutină suficientă, aceleaşi forme de exprimare ale bărbăţiei sau ale feminităţii, mă rog, aceeaşi violenţă stereotipă şi măruntă, măruntă de tot. În faţa sau tot atît de bine în spatele blocului, o maşină. Oarecum părăsită, de vreme ce, totuşi, bărbaţii din bloc meşteresc la ea zilnic. Nu există să nu avem o astfel de maşină prin preajmă. De mers, nu merge nimeni cu ea. Maşina devine, şi în spectacol, orice. Obiect de reparat veşnic, adăpost pentru golani sau aurolaci, un loc înăuntru căruia o prostituată îşi poate arăta măiestria de cartier pentru o gură de vodcă şi ceva crăiţari, un suport pentru tăvălirea unui puşti în pumni şi şuturi. Un puşti rebel, golan, dar inocent. El vede toate acestea şi multe altele, o încasează sistematic la propriu şi la figurat, este trădat, este umilit, iar şi iar, batjocorit prin apartamentul unor homosexuali, este un looser, un tînăr adolescent care mai crede în celălalt, în prietenie, care se străduieşte să o ia cumva mereu de la capăt. Şi "zborul" este un alt început. Nu interesează pe nimeni. Zilele şi nopţile încep şi se sfîrşesc la fel. Mereu la fel.
Cînd spui că eşti contemporan cu cineva sa