„...cuvintele au valoarea lor. Am folosit cuvintul pesemne.“
„Exista, de multe ori, lucruri strigatoare la cer. [...] am visat mereu de-a lungul vietii o rubrica pe care as fi intitulat-o Lucruri strigatoare la cer.“
Gabriel Liiceanu
Numerele 302-303 si 304 de anul acesta ale revistei Observator cultural ne delecteaza cu un prelung interviu pe care inspiratul, de regula, Ovidiu Simonca i-l ia lui Gabriel Liiceanu. Cel dintii se sileste sa fie incomod, asa cum ii cere meseria, cel de-al doilea este, ca intotdeauna in iesirile-i publice, plin de trufie si nevricos. Fara indoiala, tonul luat de intervievat face parte si dintr-o oarecare strategie, menita a descuraja insistentele pe un subiect sau altul si de a da impresia ca o rostire apasata este chiar lungimea de unda a adevarului. In felul acesta, anumite lucruri inconvenabile pentru intervievat sint lasate la o parte, in pofida revenirilor lui Ovidiu Simonca.
Ce nu spune asadar Gabriel Liiceanu?
E limpede, spre exemplu, ca politica Editurii Polirom de a publica proza romaneasca de ultima ora (nu numai debuturi) il contrariaza, cf.: „...nu cred ca se poate face politica editoriala din debut [...]. Imi aminteste de debuturile colective si nivelatoare din comunism. [...] Eu n-am gasit bucurie in debuturile facute la pachet“. Faptul insa ca el insusi a lansat un „pachetel“ de trei debutanti demonstreaza ca nu „debuturile facute la pachet“ il deranjeaza cu adevarat – in fond, o editura autohtona care nu are un portofoliu preponderent alcatuit din autori romani nu e prea credibila in strainatate, unde, pe de alta parte, ne tot caznim sa-i exportam pe condeierii nostri; adevarul aici trecut sub tacere este ca patronul Editurii Humanitas, cu o intoleranta specifica, nu suporta nici un fel de concurenta; or, ideea Poliromului de a scoate proza „tinara“ l-a luat prin surprindere,
