Cu o încăpăţînare care poate fi justificată, probabil, doar prin disperarea noastră de a ne simţi "în rînd cu lumea", ne închipuim, de foarte mulţi ani, că trăim în democraţie. Recunoaştem, e adevărat, că sistemul politic românesc este debil, corupt sau imatur, cu instituţii ale statului aflate într-o chinuitoare căutare a identităţii şi autorităţii, dar sîntem oricînd dispuşi să aruncăm vina acestor imperfecţiuni pe cruda soartă care ne-a dus în bezna comunismului pentru aproape o jumătate de secol. Cîţiva gînditori de cafenea, dintre cei care găsesc o explicaţie bună de mestecat, în faţa camerelor de luat vederi, pentru orice problemă a naţiei, dădeau ca sigură nevoia scurgerii a încă unei jumătăţi de veac pînă să ne recăpătăm reflexele democratice. Dar, ca românii, încercînd să împace pe toată lumea, adăugau, cu zîmbet larg, că trăim totuşi în democraţie.

Fals! Oricît ar fi de dureros, trebuie să avem curajul, măcar în discursul introspectiv, dacă nu şi în cel public, să recunoaştem că nu putem scuza toată neputinţa noastră de după 1989 doar prin năpasta comunistă. De prea multă vreme deja, folosim secera şi ciocanul pe post de scuză, ca-n bancul în care şoricelul îşi justifică neputinţa de a doborî elefantul amintind despre copilăria lui în care a fost şi bolnav. Nimeni nu va putea, vreodată, să uite holocaustul comunist şi ororile regimului Ceauşescu. Dar nici nu putem rămîne încremeniţi în minciuna tristă că, pentru tot ceea ce ni se întîmplă acum, de vină este comunismul.

.

Cît comunism încape în egoismul şi nepăsarea fiecăruia dintre noi? Dar în prostia de a nu reacţiona cînd drepturi constituţionale ne sînt încălcate? Cum putem declama un sictir naţional faţă de exerciţiul democratic al mersului la vot sau cum putem să manifestăm o lipsă cvasi-totală de reacţie în faţa discursurilor lipsite de substanţă, dar demagogice, după nici dou