Ca in fiecare an, ianuarie este luna in care natiunea isi aminteste, la unison, de Mihai Eminescu. Este luna in care televiziunile, ziarele, institutiile culturale, posturile de radio se intrec in evocari, in dezbateri, in „medalioane“ care sa compenseze, cumva, tacerea si lipsa de interes din restul anului. Din pacate, majoritatea „manifestarilor“ de acest fel nu sint altceva decit searbede festivitati care, in loc sa stirneasca interesul unui public prea putin obisnuit cu lectura, contribuie din plin la mumificarea pe scara larga a unui autor altfel fascinant. Desi Eminescu nu este singura victima a acestui tip de „atentie omagiala“ – aproape toti scriitorii canonici au parte de „imbalsamari“ periodice, de regula la date fixe –, modul in care s-a perpetuat si prolifereaza discursul hagiografic ce-l are drept subiect pe „Luceafarul poeziei romanesti“ este simptomatic pentru isteria colectiva ce nu (mai) are nevoie sa (re)citeasca opera pentru a se manifesta.

Istoria literaturii (ca si istoria, de altfel) are propria ei ironie. Eminescu stia foarte bine acest lucru si tocmai de aceea se temea de „marunteii“ care, agatindu-se cu patos de opera vreunui autor, profita de orice prilej pentru a se slavi doar pe ei. Stapinii vorbelor goale, ei, marunteii, sint cei care tes in jurul unor opere vii un giulgiu de clisee, o plasa de locuri comune care impiedica accesul cititorilor la substanta insasi a textului. Si probabil ca Eminescu ar fi primul care ar riposta, cu toata forta ironiei sale corozive, fata de un asemenea comportament lipsit deopotriva de profesionism si de simtul masurii, o atitudine care transforma un autor mereu actual intr-o statuie de care ne aducem aminte o data pe an. (Va mai aduceti aminte de singuratatea statuara a Printului fericit, ignorat si aruncat, in cele din urma, de compatriotii sai ingrati?)

Eminescu nu a incetat ni