Am fost in cateva randuri in Statele Unite si, de fiecare data, am facut caz de asta. Desi prea multe motive nu aveam. Acum le am, dar nu si graba de a le pomeni la tot pasul.
Pe atunci insa, in primii ani de dupa 1990, sa fi pornit spre New York sau spre Cape Town era cam acelasi lucru. Ce conta era s-o iau din loc. Si nu fiindca se putea, cat pentru ca, vreme de cand ma nascusem si pana ce implinisem 50 de ani, nu se putuse. E tare greu sa duci toata viata povara unor "acolo nu e voie", "acolo nu-i de nasul tau", "acolo n-o sa ai niciodata destule motive ca sa te duci". Cu motivele m-am luptat, in primii ani de dupa 1990, nu cu situatiile.
Atat de adanc imi inradacinase comunismul in suflet aceasta convingere, cum ca, si de-as avea posibilitatea, mi-ar lipsi determinarea, incat imi gaseam pe loc si raspunsul cand ma intrebam: De ce sa nu calatoresc si eu ca toata lumea cat mai departe? Raspunsul, in haina grea a resemnarii, era: Dar de ce sa ma misc? Ce treaba pot sa am eu cu Alaska sau cu Tannanarive sau chiar cu Insulele Feroe?
Viata, ca sa capete un gust bun, mai trebuie traita din vreme-n vreme si la noroc. Pleci de acasa ca sa pleci, nu ca sa ajungi neaparat undeva. Cand pleci asa, fara o tinta, ajungi intotdeauna undeva. Ajungi, mai des ca inainte, la tine. Si te descoperi alt om. Nu musai mai bun, dar altul. Schimbarea e la felul in care privesti lucrurile, la modul in care compari lumile, ca sa le intelegi.
Da, veti zice, dar ai avut bani ca sa pleci. Si ai avut la cine sa tragi. Ei, bine, aici e schepsisul, ca-n 1990, la lefurile din vremea aceea, avionul - cum spun americanii - nu costa. La fel zic ei si despre mancare, ca nu costa, si despre benzina, ca nu costa. In fapt, totul costa. Exact insa cat e nevoie, ca sa se rostuiasca bine negotul. Sa mearga treaba. Cat despre ce aveam sa fac si la cine aveam sa ma duc la New York, era