2. Ar trebui sa se afle intr-o relatie de complementaritate. N-as face insa o distinctie intre jurnalismul cultural si critica profesionista, ci intre cel dintii si critica universitara. De ce n-ar fi si jurnalismul cultural „profesionist“ in felul sau? De ce n-ar face si universitarii/specialistii in literatura critica de ziar buna? (unii chiar fac.) Si apoi, nu este oare critica foiletonistica la o revista culturala importanta altceva decit jurnalismul cultural de cotidian?
De ce ar trebui ca „jurnalistii culturali“ sa faca reclama doar cartilor pur comerciale si sa ignore cartile realmente valoroase sau ideile importante? Intrebarile sint, desigur, retorice: depinde caror tipuri de public te adresezi si cum. Dincolo de asemenea intrebari, o realitate incepe sa cistige insa teren: unii „specialisti“ evadeaza, din nevoie de audienta (si nu numai), catre jurnalism, iar unii jurnalisti culturali, cu talent in colportajul de idei si in relatiile sociale, cauta sa se erijeze in specialisti, depasindu-si adesea domeniul de competenta. In plus, se manifesta tot mai mult o confuzie intre criticul literar si agentul publicitar/editorial, mai ales atunci cind „politicile“ lor coincid. Adevarul e ca jurnalismul tinde sa aiba un ascendent nu doar de audienta, ci si de capital simbolic asupra criticii specializate. De partea cealalta, critica „specializata“ vadeste un tot mai accentuat complex de inferioritate (generat de lipsa audientei) fata de jurnalism, ceea ce o face adesea vulnerabila fata de impostura industrioasa. In asemenea conditii, au cistig de cauza cei care stiu sa se faca utili, indiferent cum. Problema cea mare e confuzia planurilor.
Ma tem de tabloidizarea universitarilor, ma tem ca noile generatii nu vor mai sti sa faca diferenta intre competenta valorizanta si impostura, ma tem ca ratingul sau arta relatiilor sociale utile vor ajun
