Norman Manea este unul dintre acei scriitori pe care literatura romana ii metabolizeaza cu destula dificultate. Daca-ti arati prea mult pretuirea fata de opera sa risti sa-ti atragi ironii din partea administratorilor canonului autohton si, eventual, sa fii taxat, cu un zimbet, drept lipsit de gust. Potrivit unui obicei rafinat mai ales in perioada comunista, a spune despre un scriitor ca „nu e de-ai nostri“ se traduce la noi prin evaluari sibilinice de genul „nu are talent“ sau „e cam plicticos“.
Daca insa e „de-al nostru“, poate fi inclusiv veleitar sau plictisitor – nu conteaza. Deloc intimplator, Manea se bucura la ora actuala de atentie si elogii mai ales in reviste „alternative“ din Bucuresti si din provincie, ex-centrice in raport cu cele de traditie. Sau, altfel spus, ex-centrice in raport cu ceea ce am putea numi „canonul rezistentei prin cultura“. Faptul ca la ora actuala este cel mai tradus autor in viata originar din Romania (in 15 limbi), mai mult, beneficiar al celei mai ridicate cote critice in Occident, nu pare a fi de natura sa-i descumpaneasca prea mult pe adversari.
Acestia vor vedea in respectiva voga efectele unui marketing politic eficient, dupa o reteta in care intra valorificarea memoriei de victima a Holocaustului, critica utopiei comuniste si denuntarea – ca martor subversiv – a regimului national-comunist al lui Ceausescu, plus specularea inteligenta la bursa identitatilor literare a experientei Estului si a Europei Centrale si a scandalului declansat prin denuntarea – la inceputul anilor ’90 – a angajamentului legionar al lui Mircea Eliade. Prea grav, prea etic, prea eseistic si deloc „bizantin“, Norman Manea nu e tocmai un autor pe gustul hedonistilor lecturii, iar temele, obsesiile si problematica sa intereseaza – si sensibilizeaza – un public cu alte date decit cel dominant din Romania.
- Autorii
