- Cultural - nr. 35 / 21 Februarie, 2006 Lui Marin Sorescu, scara la cer...
"Am zarit lumina pe pamant /Si m-am nascut si eu /Sa vad ce mai faceti /Sanatosi? Voinici? /Cum o mai duceti cu fericirea?" (Marin Sorescu, "Am zarit lumina")
In lumea ta ninge cu tandari din cerul Bulzestiului. In cerul tau, timpul ocroteste cuvantul. In ochiul tau de senin lumina nu s-a ostoit. Iar anotimpurile tale pastreaza ecoul lui Iona: "Razbim noi cumva la lumina..."
Uimirea nu-ti dadea pace: "Cu mine se petrece ceva. O viata de om". Asa ziceai. Cand ai plecat sa-ti rostesti nemurirea, ne-ai spus: "Mie mi s-a omorat timpul, Onorata instanta/ ...timpului meu i-au fost amputate inima, gura si fruntea..." Dar Timpul tau se scrie inca...Pentru ca noi nu incetam sa primim vesti despre tineretea lui Don Quijote, despre lilieci, despre setea unui munte de sare, despre cum e sa cobori incet cu pianul pe scari, despre cum poate fi cand treci puntea...
Iti multumim, Marin Sorescu pentru ca ai incercat sa ne inveti si pe noi, cei inca in trecere pe aici, cum este Iesirea prin cer. Iti multumim pentru ca "ai descretit fruntea"(E. Simion) versului, facandu-l, firesc, sa vina spre noi. Pentru ca ne-ai aratat ca ideea e mai importanta decat cuvantul in sine. Pentru ironia tandra, umorul si gingasia care ne poarta dinspre ludic, ironic, parodic, parabolic, inspre fundamental. Iti multumim ca ai avut intuitia absurdului care guverneaza existenta, paracliserule cu o lumanare in mana. Iti multumim pentru o noua planeta de sensuri inventata, daruita noua!
Stim ca dincolo de supletea gandului si de inspiratie - care inca nu se stie ce este si care sector administrativ ori cerebralo-sufletesc trebuie s-o controleze si s-o aprobe, dupa cum tot tu ai spus _ se afla zbaterea. De-o clipa, de-un timp, de-o viata: "Ma viziteaza tot mai rar/ Respiratia -/ Nu mai respir _ d
