Am aflat recent, din Romania literara, cum ca am nedreptatit-o flagrant pe Anca-Maria Mosora si romanul ei de debut si am atacat sub centura editura Humanitas dintr-un afisat partizanat pentru Polirom. In general, dupa ce-am fost omul lui Lefter, al lui Sorin Rosca Stanescu, dupa ce-am fost aparatoarea unor cauze pierdute de artisti etc., mai nou sint si omul lui Lupescu. Pe parcurs, am mai fost – si sint in continuare – atasata polului ideologic multiculturalist, un eufemism pretios care ascunde reticenta de a mi se zice ca sint de stinga.

Ca sa nu mai spun ca de fiecare data cind cineva ma numeste jurnalist cultural am senzatia ca, de fapt, ma injura. Nu ca mi-as fi dorit vreodata sa fac ziaristica, si nici nu cred ca sint dotata cu acea curiozitate investigativa, ireverentioasa si tenace care face un bun jurnalist; tot ce stiam cind am terminat Facultatea de Litere era ca nu vreau sa devin profesoara, si intimplarea m-a adus la Ziua. Am invatat insa, in acea facultate si, mai ales, la Romania literara, ca am o responsabilitate fata de ceea ce semnez. Singurul lucru pe care stiu sa-l fac bine pe lumea asta e sa scriu, si am sansa sa traiesc, fara compromisuri, din asta. Meseria mea e jurnalismul cultural, mi-o respect si niciodata pina acum n-am acceptat vreo forma de cenzura, dictata institutional sau de relatiile personale.

Am contract cu propria-mi constiinta, oricare ar fi consecintele, si ele nu sint niciodata placute.

Acum un an si jumatate, am criticat, intr-un text din Ziua, optiunea Poliromului de a republica proza saizecista fara a o pune in contextul acelui moment; luni intregi am stat, pe urma, pe lista neagra a editurii. Dintre toate cronicile de la 89. 89... fierbinte dupa ’89, pe-a mea (care nu e entuziasta) n-o pune in nici un dosar critic Ana Margineanu, Ana, unul dintre oamenii pe care mi se reproseaza ca-i sustin. Un al