– De ce nu-ti place sa dai interviuri...?
Nu suport nici dimineata, in baie, sa ma privesc in oglinda, barbierindu-ma... Nu as accepta sa mi se puna pe o carte semnata de mine chipul...
– in ce masura nu e o cochetarie...? O demagogie a modestiei... O ipocrizie a setei de glorie... O...
– A cite si mai cite, ce sa mai vorbim? Nu e nici o placere in a dori sa te simti bine.
– Nu ma bagateliza: cred ca te iubesti mai mult decit te lauzi ca te detesti...
– Nu, nu ma detest. N-am putut sa urasc pe nimeni niciodata, doar pe mine si, cu vremea, nici pe mine – totusi, nu-mi place sa ma uit la pozele mele, cite sint, pe unde sint, asupra mea in orice caz nu. in schimb, am puterea sa ma uit, sa-mi citesc manuscrisele, oricit de neimplinite, oricit de anacronice, oricit de false, de eronate... mai ales cele eronate...
– Nu ma induiosa...
Ani de zile am luat aceasta trasatura a mea drept un masochism. Apoi, cu putina fantezie freudiana, am constatat ca dintotdeauna nu mi-a placut deloc sa cint la pian in fata altora, sa ma dau in spectacol, sa monopolizez discutiile intr-un salon, sa fiu in centrul atentiei, sa domin. Pe urma, am largit sfera observatiei si am descoperit cit de putin suport eventuale elogii, vorbele bune – de orice fel si oricit de putine – fara sa am, fireste, iluzia ca as fi modest; mai mult ca orice insa imi convin controversele, ma simt in siguranta pe locurile unde ma stiu vulnerabil.
– Nu-mi vei spune ca n-ai orgoliu. Atunci cum scrii?
– Am, dar tin mortis sa nu-l confund cu autolingusirea. Autolingusirea e la fel de periculoasa ca autocenzura. s…t
Literatura, pentru mine, nu e o arta, nu e un text, o contemplare intr-o oglinda de-a lungul unui drum, ci intii de toate un secret greu de impartasit; e ca o dragoste vinovata, batrina, traita in ascuns de la primul avint pina la ultima tuse hi
