Cind eram mai tinara urmaream, cu emotiile, pasiunile si voluptatile inerente virstei, olimpiadele de toate felurile. Ca erau de vara sau de iarna, transmisiile televizate ma tineau strins legata de ce se intimpla pe terenurile de sport. Atmosfera aceea de concurs, cu tot ritualul unei intreceri sportive, cu invingatori plingind de bucurie si invinsi zimbind cu demnitate, ma emotionau. Pur si simplu. Ca sa nu spun cum vibram la intonarea vreunui imn, cind se ridicau steagurile invingatorilor pe catarge si publicul ovationa in picioare. Iar sportivii, cu flori in mina, isi ascundeau cu greu emotia si lacrimile. Ce sa adaug, tremuram de emotie si eu, de parca ar fi fost din familia mea. Iar daca se mai intimpla sa fie si vreun sportiv roman pe podium, cu atit mai mult crestea pulsul, nu-mi incapeam in piele de bucurie. Nu stiam prea multe nici despre propaganda, nici despre tehnicile de manipulare. Ideologice, politice sau de media. Pur si simplu ma lasam dusa de instict, asa cum te comporti la primul sarut. Pe buze este altceva decit pe obraz. Poate ca noi, fetele de atunci am fost crescute mai altfel si educatia bunicelor era de alta natura decit cea a televizoarelor. Constat ce se intimpla cu propriii mei copii.
Acum? Oricit as vrea sa ramin ancorata in trecutul fumegos, vreau, nu vreau, ma vad aruncata intr-un prezent ce se consuma cu rapiditate. Pot urmari pe Eurosport chiar cit imi doreste inima, si nu doar ce transmite TVR 2, Dar, din pacate, nici obligatiile profesionale, nici timpul liber, dar nici o anume stare launtrica parca nu-mi mai permit sa ma bucur intru totul de ce se consuma dincolo de micul ecran. Ce se intimpla cu noi? Poate ca nu este vorba doar de sport.
Sau de evenimentialul cotidian si conjugal. Atunci ce anume, cum anume percepem aceste minunate Jocuri Olimpice de Iarna, de aceasta data de la Torino? Patinatorii au ramas la
