Supravietuirile lui Radu Cosasu, reeditate la Editura Fundatiei Pro intr-o ordine ce respecta o biografie interioara, par sa fi fost scrise, cu titlul ultimului volum (al patrulea), „pe vremea cind nu ma gindeam la moarte“. E o autoironie putin amara, desigur. Iar reeditarea lor fara modificari sau adaugiri, dar intr-o succesiune care da seama de un parcurs sufletesc de bildungsroman, arata exact contrariul. Supravietuirile sint, daca vreti, marturiile nuvelistice ale unui conflict tradus initial in termenii opozitiei „lupta de clasa“ vs reminiscentele (citeste: tabieturile, obisnuintele) „mic-burgheze“, pe care tinarul convertit la propaganda comunista si ajuns la „scoala de cadre“ incearca din rasputeri sa si le infrineze.
Nascut intr-o familie „mic-burgheza“, inlesnita, cu un tata contabil, iubitor de Cezar Petrescu si o mama pasionata de Verdi, naratorul-personaj se revolta de timpuriu impotriva autoritatii paterne si, prin extensie, impotriva tuturor valorilor burgheze pe care le incarneaza propria familie. Ceea ce la inceput apare ca un conflict pe care l-as situa intre o etica (proletara, militanta) si o estetica (mic-burgheza, epicureica), evolueaza, mai tirziu, dupa moartea prematura a tatalui, in 1948, intr-o nevroza, in care un loc important il ocupa sentimentul de culpa fata de tata, dar si tribulatiile sale comuniste.
Dupa entuziasmul revolutionar juvenil si disciplina drastica, de o etica pe cit se poate de aspra (fiind prevenit ca va avea probleme la slujba – la redactia ziarului tineretului comunist –, din cauza unchiului Marcel, naratorul nu isi permite „placerea unei nopti“ cu Culi, lucru care i se pare „o necuviinta, o sfidare a exigentelor revolutionare“, v.
Cu privire la unchiul meu, Marcel), personajul-narator ajunge la deziluzionarea treptata, inceputa odata cu concedierea de la ziar si trimiterea in „productie“
