In ultimii doi ani, jurnalismul cultural, printr-o profesionalizare treptata, dar si prin tehnica scandalurilor in serie, a devenit mai vizibil. Am putea spune, cu unele rezerve, ca aceasta a conferit si culturii o vizibilitate sporita in spatiul public.
Dincolo de aspectul furios ori trendy al jurnalismului cultural, tinerii redactori ai paginilor de cultura de la mari cotidiene, si nu numai ei, au propus un nou limbaj despre cultura, mai dezinhibat, mai personal, mai dinamic. Cred ca au gasit astfel si modalitatea de a plasa cultura in spatiul imaginal pe care presa il construieste si din care, multi ani, a fost practic absenta. Jurnalistii culturali au preluat intr-un fel functia criticii de intimpinare, aceea de a atrage atentia asupra „evenimentelor“, semnalind cota – posibila ori reala – de „spectacularitate“.
Cu alte cuvinte, ei au reinventat, in mare masura in presa romaneasca, un rol pentru Cenusareasa spatiului public: cultura ca spectacol monden, ca happening la care merita (e cool) sa asisti. Jurnalismul cultural are deja un public, vag interesat de cultura in sine, dar interesat de o imagine a culturii (in care s-ar putea recunoaste). Motiv pentru care anchetele si topurile au un mare succes in presa culturala. Ele nu intereseaza neaparat prin scara de valori, ci prin senzatia de dinamism social, prin dialogul implicit pe care il lanseaza.
Dan C. Mihailescu se refera la „capitalul de autoritate“ al tinerilor jurnalisti culturali si la noul tip de discurs critic „de piata“. As zice sa nu confundam, macar teoretic, succesul de piata (si sistemul de promovare a acestuia) cu valoarea, adica sa atribuim jurnalistului „prerogativele“ criticului literar. O diferentiere intre jurnalismul cultural si critica literara se impune. Nu in sensul ca unul tine de traditie, altul de inovatie, unul e modernist, altul „post“ etc. Dar sint functii
