Daca despre Radu Cosasu se poate spune ca este singurul Proust roman, cu mult mai lucid si dramatic decit idolul lui Camil Petrescu, sau ca este un al doilea Creanga, unul urban, estetizant, implicat (a)politic si angajat intr-un dialog intermitent cu sine; daca se poate spune ca rea-lismul lui nu cadreaza deloc cu cel al epocii obsedantelor decenii – ritos, psihologizant si adesea fara nuante –; daca Radu Cosasu este postmodern fara s-o stie si autofictionar à son insu, toate astea nu se intimpla inocent… Exista, cum bine stim, o necesitate in spatele oricarui miracol.
- Discretul dialog cu soi-même comme un autre
Marca prozei lui – proza-proza, dar uneori turnata, epopeic, in versuri – este data de distanta dintre eul care scrie si eul-personaj: atit de lungimea cit, mai ales – pentru ca nu asta conteaza, nu? – de miza acesteia. Desigur, in aparenta, Radu Cosasu este doar un foarte bun prozator, cu fraza supla, subtila, cu ruperi de ritm, un exceptional virtuoz al sintacticii, care a invatat foarte bine lectiile de retorica predate de marii prozatori francezi. Dar cred ca mai presus de inserturile de livresc – mai intotdeauna anecdotice – sta efectul de autenticitate – o anume punere in scena a lui Cosasu-cel-tinar de catre Cosasu-cel-batrin, asa fel incit primul sa apara un fel de ruda foarte apropiata a celui de-al doilea, eventual un fiu (le fils manqué) in pielea caruia sa se poata retrage la orice sunet de alarma. Cosasu-cel-batrin subliniaza permanent naivitatea celui tinar de a fi identic cu sine, din perspectiva sa de acum, a sa ca altul – altul decit avatarul sau biologic mai tinar si totodata liber, prin acceptarea si manifestarea diferentei, sa o parcurga, la microscop, prin scris.
As putea scrie despre Supravietuirile lui Radu Cosasu din perspectiva gindirii alteritatii, a acelei fidelitati fata de sine exprimata prin na
