Radu Cosasu (cel pe care de atitia ani incearca sa-l sufoce Oscar Rohrlich) nu e un autor de istorie a literaturii – in ciuda faptului ca el insusi e o intreaga istorie literara; asta, in primul rind pentru ca, literatura lui hranindu-se din scurgerea vremii si a vremurilor asupra propriei fiinte, ea e constrinsa la imposibilitatea unei editii non varietur antume (desi volumul O supravietuire cu Oscar, din 1997, e dat de scriitor ca o astfel de editie definitiva, chiar texte din acea carte sint reluate in altele, intr-o alta succesiune si alt context narativ; probabil seria de Supravietuiri de la Editura Pro sa fie complicatul proces de fixare in opera a fictiunilor cosasiene).
Al doilea motiv al acestei evadari din dictionar tine de asemenea, cumva, tot de cel dintii: sa construiesti un discurs cri-tic, o exegeza, cu raceala bisturiului academic, despre o opera care-nseamna permanente exercitii chirurgicale asupra existentei personale, cu tot ce are ea mai penibil, mai intim si mai ironic, se inrudeste, de la un punct incolo, cu indecenta lipsita de simtul umorului. Singurul mod in care se poate scrie despre Radu Cosasu in, sa zic asa, spiritul scriiturii sale e fara sa te iei prea tare in serios...
Autofictiunea despre care s-a vorbit atit in ce-l priveste pe Radu Cosasu e in scrisul lui, mai mult decit orice, o forma de exorcizare, prin distantarea data de fictionalizare si autoironie, a unui defect de destin; exhibarii voyeuriste a sinelui, la care isi supun autofictionarii mileniului cititorul avid de autenticitate, i se opune rescrierea de sine ca paleativ pentru ratarea fictiunii pure: daca revolutia nu s-ar fi ratat pe sine si oamenii sai, am fi avut, probabil, in loc de Supravietuiri, cele mai incintatoare si adevarate proze despre oamenii hidrocentralei de la Bicaz. Pentru ca Radu Cosasu are, ca scriitor, un pact cu adevarul: cind sa-l sp
