C(RAMPE) In clubul meu de oameni cu sufletul urias, fondat de mine, of cors, organizez serate culturale de maxima anvergura, care constau din citirea cu voce tare, ca la clasa intai, cu degetelul urmarind randurile, a unor mesaje care circula libere pe internet si in care ni se dau sfaturi utile de viata. Noi, copiii, prin aceste sfaturi invatam sa fim mai buni unii cu altii, sa ne iubim unii pe altii si, mai mult decat orice, invatam sa trimitem aceste mesaje mai departe, pentru ca si alti oameni sa se construiasca pe interior.
E foarte adevarat, mai copii, ca nu intotdeauna aceste mesaje sunt scrise intr-o limba romana impecabila, cum ne-ar placea noua, intelectualilor, dar va intreb: oare ce e mai important, forma sau fondul? Cu siguranta ca, rafinati cum sunteti, ati gasit deja raspunsul acestei tulburatoare intrebari.
Nu de putine ori, seratele culturale-mediatice-internautice despre care va povestesc se sfarsesc cu lacrimi. Izvorate din adancurile unor suflete curate ca ale noastre, va imaginati ca ele sunt ireprimabile si cu atat mai frumoase. In fiecare seara invatam ceva nou si constructiv, cum ar fi, de pilda, ca "sunt momente in viata cand simti absenta cuiva atat de tare incat ti-ar place (sic, mai copii!) sa-l scoti din vise si sa-l imbratisezi". Stiu, stiu c-a scapat o virgula pe-acolo, pe undeva, dar, in contextul acesta cutremurator, va jur ca asa ceva nu mai conteaza. Bai, deci, ca sa visezi trebuie "sa visezi ce doresti", iar ca sa ajungi undeva, trebuie sa pleci inspre directia in care vrei sa ajungi ("pleaca acolo unde vrei sa ajungi").
Indeobste, cand asemenea sfaturi sunt rostite, deja inimile noastre mari si pufoase tresalta emotionate, iar o lacrima inmugureste in ochi. Urmeaza momente si schite extraordinare: "dragostea se naste cu un suras, creste cu un sarut si se termina cu o lacrima", mainile cauta frematande prin gentut
