La 1800, limba română are un farmec aparte, o dulceaţă şi-un parfum de care te îndrăgosteşti instantaneu. Cu împrumuturi din slavă, turcă sau neo-greacă, cu alcătuiri de fraze întortocheate, cu dezacorduri şi prescurtări, cu adăogiri pe unde se poate (noroc că mai dai peste o steluţă care te anunţă că trebuie să priveşti pe undeva pentru a te lămuri cu privire la ceea ce a uitat logofătul sau ceea ce jăluitorul, de exemplu, a considerat important să transmită unui cititor presupus). Cititor de manuscrise şi de chirilică, vă voi împărtăşi o parte din vocabularul actorilor mei din vremea cînd limba română nu era atît de bogată ca azi, dar cu siguranţă limba de lemn n-avea la ce folosi.
În jurul puterii juridice se structurează un întreg "vocabular tehnic": pitac, nizam, anafora, jalbă, catastih, catagrafie, glavă, zaceală, pravilă, davagilîc, dihonie, diiafora, izbrănire, teslim, treapăd, diastimă, gloabă, duşegubină, gros, madea, isterisi, paranomie, siguripsi, simfonie, sinet, zapt, teorisi, priloforie, planisi.
Meserii şi meşteşugari: abagiu, băcan, bragagiu, bogasier, cafegiu, cavaf, chelar, ciubuciu, ciobotar, condoragiu, marchitan, mămular, mărgelar, papugiu, postăvar, rachier, sacagiu, simigiu, spiţer, şalvaragiu, tabagiu, tutungiu, zaraf, zăbunar.
Un boier se îmbracă cu un anteriu sau cu o libadea de ghermeşut sau de malteh, încins cu un taclit cu paftaua din pietre preţioase peste care se pune giubeaua sau binişul, ambele lucrate din postav, dar căptuşite cu sandal, pe poale şi la gît ornate cu cacom, în picioare meşti sau ceacşiri, pe cap işlic sau calpac, în mînă mătanii din mărgean, urmuz sau diamante, la brîu "un hanger de Korassan".
O boieroaică îşi pune pe degete inele cu bălaşuri şi zmaragduri, cu zanfir şi mărgăritar, cerceii de aur sînt bătuţi cu robinuri, la gît poartă gherdane şi colane, pe picior un harhal, apoi imineii, ro