Cioflancul, Herderul si pacalicenii
Adrian Cioflanca e un baietan cu figura usor neanderthaliana, coborat din muntii Neamtului spre sesul bahluian, pentru a ferici lumea academica si societatea civila cu viziunea sa asupra vazutelor si nevazutelor, precum si cu o coloana vertebrala de exceptie, demna de maiestria contorsionistilor chinezi. Nu e prost, insa e hotarat, amintind cu asupra de masura, si nu doar fizionomic, de stramosii sai pe linie darwiniana, sau de ciobanii alpini, ne-imortalizati de prea-frumoasa balada "Miorita".
Mi-am amintit de existenta acestui june cioban academic acum cateva zile, cand l-am vazut gangavind caznit pe sticla televizorului: parea un soi de brucanas mai tanar si mai impiedicat la vorba, care incerca sa explice, opintindu-se din greu, geneza geo-politica a chisleagului si importanta corectitudinii politice in abordarea procesului de omogenizare a mamaligii.
Vazandu-l cum se chinuie (verbal, mental si incontinent), m-au apucat simultan si jena, si mila si anorexia. Si mi-am amintit de vremurile cand junele Cioflanca nu era nici cercetator stientific, nici membru vartos al societatii civile si nici rapsod (dezinteresat, desigur) al nobilei industrii ce exploateaza zacamantul numit Holocaust.
Pe vremea aceea, junele cioflanc era doar un tuteras de mare viitor, abia aterizat in redactia ziarului "Monitorul". Luasem cunostinta de manierele-i rupestre atunci cand colegii de birou ma anuntasera ca noua stea a jurnalisticii imi cam cotrobaise prin geanta personala, catand cu nonsalanta nu-s' ce ziar. Cum nonsalanta cvasi-bovina si agresiva i-a adastat pe chip si cand l-am chestionat in legatura cu perchezitia "ad-hoc", l-am anuntat oficial ca tocmai castigase pozitia nr. 1 pe lista cu persoane pasibile de a fi transformate in sursa de bascalie publica.
Zis si facut. Prilejul s-a ivit curand, in ziu
