Oamenii, uneori, primesc amarate pensii de infirmitate. Cainii fara stapan de la bariera Albesti-Paleologu - Urziceni n-au decat rar sansa milei umane salvatoare. De cand politia se uita cu teleobiectivul electronic in odaia privata a masinii mele, incerc sa evit, venind din Prahova, autostrada. Nu ca as fi eu mare vitezoman, nu ca as piti vreun secret militar in torpedou, dar mi-e sila de cotrobaiala asta acustica si vizuala prin viata oamenilor. In consecinta, de la Albesti-Paleologu o carmesc spre Urziceni, evitand Ploiestii. Drumul e mai lung, aproape pustiu, iar gropile iti incearca din greu amortizoarele. Si pe ale masinii, si pe ale tale. Camp cu putina zapada. La o suta de metri in fata se aprinde lumina intermitenta a unei jumatati de bariera. Concomitent se declanseaza acustic semnalul de pericol - geamat prelung, scheunat de pisici calcate pe coada. Opresc in spatele unei masini pline de noroi ca si a mea. Nu-i descifrez numarul. Butonez absent radioul in cautarea stirilor. Un anunt meteorologic ma obliga sa observ ca vremea din aparat nu coincide cu cea din preajma. Masina recepteaza o pala de vant din stanga. Atunci remarc vecinatatea unui caine care sta, privindu-ma fix, la o jumatate de metru de portiera. Blana, rarita, e alb-galbuie, iar patrupedul e triped. Piciorul drept din fata este retezat sub genunchi, unde s-a format o crusta cafenie. Cainele schiop imi urmareste atent miscarile. In dreptul autoturismului din fata, exact in aceeasi pozitie, langa usa soferului, este un alt caine, la fel de pricajit. I se vad coastele. Are in schimb toate cele patru picioare. Si el priveste rugator spre sofer, asteptand. Cotrobai prin anexele bordului. Ghinionul dracului. Nu gasesc nici un biscuit, un covrig, un rest de ciocolata. Recapitulez in minte continutul portbagajului. Nimic de mancare. Sunt tentat, asa cum raspund adesea cersetorilor copii de la s