Aparitia personajului Maria Codin in cazul averii lui Nastase ne face sa ne intrebam unde se afla granita voluntarismului, implicarii civice si unde incepe abuzul Am citit fermecati articolul "Tanti Maria Codin, spionul matusii Tamara" din "Cotidianul", probabil cel mai amanuntit material despre secreta viata antreprenoriala a familiei Nastase. Mii de dosare in Justitie nu pot descrie atit de plastic comportamentul unui demnitar banuit de coruptie precum reuseste acest "buletin informativ al strazii Christian Tell" din Bucuresti. Vizitele familiei Nastase in imobilul din strada Christian Tell, retinute si povestite procurorilor, pot pune in legatura multe detalii ale provenientei averii si circulatiei bunurilor demnitarului PSD; cum s-a folosit de persoane interpuse pentru a cumpara imobile in perioada cit s-a aflat la putere si cum a vrut sa scape de ele si tablouri imediat ce a pierdut alegerile 2005; detalii despre cum au lucrat in paralel muncitorii de la firma secretarului de stat Sergiu Sechelariu si la casa din Zambaccian si la cea din Christian Tell s.a.m.d. Ceea ce ni se pare semnificativ ar fi ca declaratiile Mariei Codin reusesc sa intretina imaginarul public al bogatiei si luxului nemarginit de care beneficiaza familia premierului: "Ziceai ca au spart un muzeu. Mobila aurita, tablouri". Ar fi de adaugat si comportamentul "suspect" al sotilor Nastase cind vizitau imobilul: "au intrat in casa ca niste hoti." Observatiile Mariei Codin hranesc antipatia si oprobiul public, intemeiaza un fel de justitie ad-hoc, incriminatoare, fara drept de apel. Prezenta unui asemenea "paznic" pe fiecare strada ar da fiori oricarui demnitar si ar indeparta iluzia ca se pot ascunde de ochii lumii prea mult timp averi ilicite. Cit de indreptatite sint investigatiile acestor cetateni, adevarati procurori din oficiu ai societatii? Mobilul actiunilor lor este setea de dreptate sau