Cartierul in care m-am nascut si din care, scolar fiind, am fugit cat am putut de departe, ca sa nu ma mai intorc decat in vacante si la funeraliile de familie, s-a umplut de blocuri.

In locul unde e acum curtea interioara betonata a catorva cazarmi cu patru etaje, numite "locuinte muncitoresti", se gasea, pana prin anii 1970, casa parinteasca. Am revenit o singura data in cartier, numai o data, dar si atunci cu teama de a nu fi recunoscut si tarat in discutii pe care nu aveam chef sa le port. Cu piciorul am masurat prin noroaiele acelei "curti" a nimanui intinderea de odinioara a curtii noastre. O femeie m-a intrebat ce caut. I-am raspuns ca-mi caut casa in care am venit pe lume. Nu stiu ce-o fi inteles din asta, dar m-a lasat in pace sa-mi fac damblaua. Doar copiii m-au mai luat un timp in seama, dar si ei m-au ignorat curand. Pana seara am strabatut in lung si in lat, in toate directiile, ca un detinut scos la plimbare, dreptunghiul acela plin de neant urban si cand s-a lasat intunericul m-am asezat in mijlocul lui si am plans.

Plang de cand ma stiu, fara lacrimi. Lacrima, si ea, cere un exercitiu. Daca n-o soliciti, glanda se atrofiaza. Nu si starea. Prin asfalt am simtit fiecare odaie, am trait clinic senzatia ca deschid usi si ca aud glasul mamei in bucataria de vara. Am localizat tot ce a insemnat candva micul univers al copilariei mele. Chiar si closetul de scanduri innegrite de ploi. Am avut sentimentul ca sunt razbunat cand, in ciudata adancitura din asfalt, intinsa cat o ghetarie de carciuma de dinainte de razboi, am ghicit vechea ghetarie a bunicilor unde, dupa nationalizare, am aruncat decenii de-a randul gunoiul. Acesta se tasa incet, ii trebuia timp ca sa se macereze si sa devina iarasi pamant, iar razbunarea venea din faptul ca sub patul de beton, gunoiul casei mele si-a urmat destinul, a continuat sa devina lut, indiferent la graba lui Ce