In general, jazzul nu se numara printre curentele cu priza la publicul larg, iar jazzmanii nu intra in categoria artistilor cu statut social privilegiat sau macar stabil. Ca muzician de jazz, deci cetatean al acestui no man’s land artistic, m-am obisnuit sa fiu considerat, pe rind, cind „persona non grata“, cind „voce autorizata“ a comunitatii muzicale. Educatia de formatie clasica si faptul ca a trebuit ulterior sa practic aproape toate genurile de muzica m-au facut sa privesc oarecum impartial si fara crispari fenomenul muzical romanesc in ansamblul sau.

Din aceasta perspectiva, mi s-a parut sterila recenta polemica din presa noastra culturala intre „pro-manelisti“ si „puristi“, purtata la un nivel superficial si fara sesizarea adevaratelor puncte-cheie ale problemei. Ceea ce nu s-a spus niciodata pe parcursul acestor replici jurnalistice e faptul ca exista in sufletul romanului de rind un sentiment de apartenenta la Peninsula Balcanica (sau la Orient) tot atit de profund si de puternic ca si dorinta de negare a acestei apartenente. Ca ardelean, simt mai putin chemarea Isarlik-ului, dar nu pot sa nu recunosc si sa incerc sa inteleg ca pentru unii dintre concetatenii mei aceasta chemare se manifesta din plin, incepind cu mersul la piata in papuci, bautul berii in parcare si terminind cu adeziunea masiva si pasionata la muzica manelelor.

Faptul ca lautarii de la Bucuresti se simt atrasi sufleteste de ceea ce cinta colegii lor (as putea spune „de suferinta“) din sudul Spaniei si ca in apartamentele din Romania se compatimeste in proportie de masa cu personajele serialelor sud-americane tine, cred eu, de ceva mai mult decit de lipsa de gust si educatie. Sa nu uitam ca diaspora noastra cea mai numeroasa se afla in Italia sau Spania si nu cred ca optiunea celor care au plecat s-a facut numai pe criterii lingvistice. Si pentru ca veni vorba de g