Se zice, despre locurile pustii, ca acolo "bate vantul, latra cainii". Nici o adiere in curtea casei lui Toader Hrib de la Arbore. Nici cainii nu mai sunt. Doar balarii. Dulapuri-vitrina stirbe si golite zac afara, in tinda. Geamuri opace, din pricina colbului adunat prin ani. Tristetea casei pustii si abandonate o accentueaza inutilitatea firmei de pe fronton: MUZEU. Un muzeu... parasit. Toader Hrib a fost un personaj formidabil, din stirpea intarziata a lui Neculce, despre care generatiile de acum ma tem ca nici n-au auzit. Greu de spus c-a fost un auto-didact: taranul de la Arbore, cu putina stiinta de carte ce-o agonisise, era doar convins ca, in aceasta eterna trecere lumeasca, cineva se cuvine sa nemureasca faptele, intamplarile, chipurile, trairile celor din jurul sau, sub deviza cronicareasca "ca sa se stie" si cu motivatia generoasa "daca nu se stie, sa se afle si sa se mai stie inca prin veac".
L-a descoperit, candva, poeta Florenta Albu, prin stradania careia a aparut la Editura ieseana "Junimea" in 1971, originala si fermecatoarea "Cronica de la Arbore", scrisa de Toader Hrib. Cartea avea sa mai cunoasca alte doua editii si s-a bucurat, la vremea aceea, de un meritat ecou in presa culturala (si nu numai). Mi-l amintesc pe mos Toader, cand l-am adus, la Iasi, in ziua lansarii editiei a doua: imbracat in costum national bucovinean, a impresionat asistenta din librarie prin tonul molcom si asezat, prin modestia ne-trucata a sfatoseniei taranesti, insotita de o anume ascendenta asupra tuturor datorata sinceritatii depline si bunului simt ce luminau fiecare fraza. Nu iesise de mult din puscarie, unde a ajuns prin stradania unui binevoitor denuntator: Toader Hrib asculta, oroare: "Europa Libera"! La proces a fost adus si "corpul delict": aparatul de radio marca "Pioner", care, avand doar unde lungi, nu putea receptiona emisiunile de la Munchen. Deg