Ei sufera de singuratate. Ei tanjesc dupa iubire. Atat de mult, incat au innebunit.Ei sunt luptatorii care inving fara arme, de pe un pat de spital. Nenorociti de parinti, copiii cu boli neuropsihice stiu inca sa daruiasca. Intre crize, spasme si agonii, ei striga in disperare un sincer: "Te iubesc!". Acolo unde lacrimile domnesc, ei sunt campionii unei vieti sedate.
Pedepsiti fara vina, olimpici la viata. Aceasta este povestea picilor transformati de boala in profesorii durerii. Cuvantul acasa are ecou pe toate coridoarele inguste ale Sectiei de Neuropsihiatrie Infantila (NpI) din Ramnicu Valcea. Acolo unde lumina patrunde cu portia pe ferestruici, copiii bolnavi isi striga durerea. Privirea lor neastamparata si gesturile lor agitate tradeaza dorinta de a fi stransi in brate macar un minut. Ei nu au idealuri, ei vor sa fie sanatosi si sa nu-i mai doara capul. Ar face si zeci de injectii care ustura, numai sa poata zburda pe afara, la minge.
SIMT TRADAREA. La usile cabinetelor, micutii internati isi fac scut din halatele asistentelor. Acolo, au Mama 1, Mama 2⦠si paturi cu lenjerii roz. Si lacrimile sunt la ordinea zilei, atunci cand cineva nu-si tine promisiunile. Copiii cu afectiuni psihice nu sunt deloc niste robotei care trebuie mintiti cu vorbe frumoase. Ei simt tradarea. Cu toate astea, nu stiu sa minta, nu stiu sa urasca. Cei mai multi dintre cei izolati pe paturile de spital au ajuns asa din cauza parintilor. Mama disparuta la produs, tatal - alcoolic. Bataile si scandalurile i-au traumatizat. O mana de om cu un fes pe ochi si un deget in gura tropaie in salon. Violenta unora care spun ca sunt parinti de meserie i-a adus pe copii in pragul nebuniei. O lupta cu ei, o lupta pentru speranta, o rupere de tot ce inseamna albastra copilarie. Uneori, prichindeii sunt culesi de pe strada sau din centrele de plasament. In camarutele lor saracacioase si-a