Mi se pare că ar trebui să spun aşa:

La Teatrul ,Bulandra" sala "Toma Caragiu" se joacă un spectacol tulburător. Făcut simplu, foarte simplu. După care nu poţi vorbi uşor. După care se poate întîmpla să vezi puţin altfel lumea. Şi pe tine însuţi. Se numeşte Molly Sweeney. Piesa este magnifică, cum spune Peter Brook, este scrisă de dramaturgul irlandez Brian Friel şi este tradusă impecabil în limba română de Cristian Ionescu. Este pusă în scenă, emoţionant, contra curentului şi mai presus de orice mode, de Alexandru Dabija, în scenografia elegantă a lui Andu Dumitrescu. În acest spectacol, trei actori, Victor Rebengiuc, Lelia Ciubotariu şi Şerban Pavlu, ne amintesc, direct şi rafinat, pe trei voci diferite, că teatrul înseamnă arta lucrului cu regizorul.

Mai întîi a fost cuvîntul... După aceea au venit artificiile.

Molly nu vedea şi era fericită...

Să fie un paradox aici? Încercaţi să aflaţi mergînd la Teatrul ,Bulandra".

Şi ar trebui să mă opresc.

Există situaţii în care observaţiile, imaginile, senzaţiile, emoţiile, stările se strîng înăuntru. Totul este atît de clar acolo, de cristalizat, încît nu mai pare să fie nimic de exprimat în afară. Nu mai simţi nevoia să o faci. Şi totuşi. Privind spectacolul lui Alexandru Dabija, m-am gîndit cît de puţini regizori se mai ocupă atît de profund şi de constant de cuvînt, de sensurile lui, de cum se rosteşte, de actor, de explorări aplicate pe care le face în abisurile fiinţei, ale umanului, ale întînirii actorului cu personajul. De teme, majore, de descifrarea lor, de des-compunerea în detaliul simplu dar esenţial din care este făcută viaţa. Fără nici un fel de trucuri. Mă gîndeam la Radu Penciulescu şi la Vlad Mugur. Acelaşi filon. Aceeaşi rigoare, aceeaşi seriozitate, aceeaşi densitate a ideilor, aceeaşi atenţie enormă faţă de lucrul în sens,