Sfarsitul Partidului Comunist s-a numit editorialul pe care l-am publicat cu 2 luni in urma, cand Adrian Nastase se autosuspenda din functia de presedinte executiv al PSD. Acum se pune problema demiterii lui Nastase din aceasta functie, precum si din cea de presedinte al Camerei.
Indiferent ce se va intampla cu liderul din Zambaccian, conditia partidului e aceeasi: sau se transforma, sau piere in convulsii, ca un partid comunist.
Sa nu dramatizam, si alte partide au trecut si trec prin framantari interne, s-ar putea obiecta. Nu, nu e asa, situatia PSD ca urmas direct al PCR e speciala. Decenii in sir, partidul comunist, in regimurile comuniste, a fost zguduit de comploturi, lovituri de congres, devieri si decapitari.
Deosebirea era ca adversarii luptau avand constiinta faptului ca oricine ar fi pierdut, partidul nu putea sa piarda puterea, darmite sa piara. „In tara mea si cu partidul meu la putere" suna o replica obsesiva dintr-o piesa de teatru a unui latrau ceausist.
In ringul politic salbatic, confuz, dar deschis al Romaniei de azi, eventualitatea ca PSD sa se sfarojeasca pana la dimensiunea electorala a unei urne pentru cenusa mortului da fiori si celor mai habotnici fani ai lui Ion Iliescu.
Primul lucru cu care trebuie sa lupte pesedistii mai destupati la minte ai zilei de azi este iluzia partidului-stat indestructibil. Ca sa mai poata spera sa traiasca, PSD trebuie sa invete a muri.
In toate momentele de criza derulate de-a lungul anilor, in PSD cuvintele de ordine castigatoare au fost unitate, stabilitate, continuitate. Acum nu mai are viitor decat cuvantul schimbare – cu orice risc. Si verbul a merge – pana la capat.
Chiar cu riscul caderii in hau. Toate partidele de pe scena politica actuala au trecut pe la buza rece a gropii lui 5%. PNL s-a facut tandari de vreo 2-3 ori. Prim
