Dar Liviu Iona Stoiciu nu e numai un revoltat, dincolo de insurgenta sa se simte si bucuria de a trai cit mai intens "clipa cea repede ce ni s-a dat". Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu sta sub semnul unei miscari dizarmonice, dezarticulate a materiei din jur. A unei traume profunde pe care constiinta sa a suferit-o in copilarie. Stoiciu este un poet la care detaliul uneori capata importanta mai mare decit insusi intregul. El creste pe masura ce poemul se deruleaza, anumite imagini ies din ansamblu, se incolacesc unele peste altele, se ramifica, schimbind mereu configuratia si sensul. Timpul si spatiul, sub presiunea retoricii unor sentimente destul de alambicate, se scurg in afara, latindu-se pe suprafata poemului asemenea unor pete de cerneala ce-si schimba mereu nu numai forma, ci si culoarea. Clipa de acum si clipa de atunci se contopesc si se scindeaza mereu, multiplicind si spatiul rememorarii. Imaginile se invirt in jurul unor linii de forta ce cauta sa se indeparteze cat mai mult de nucleul poemului. Lui Liviu Ioan Stoiciu nu-i scapa nimic din cele ce se petrec in jur. Ochiul sau metaforic deformeaza imaginea cotidianului, a amanuntului banal descoperit in preajma sa. Simturile sale sint in permanenta atentie. Voi exemplifica afirmatiile mele cu citeva citate din jurnalul sau anti-jurnalul sau, aparut intr-un numar mai vechi al unei reviste iesene: "Dar m-am lungit prea mult cu introducerea, la paginile mele de contrajurnal de la Marea Neagra, de la Vila Scriitorilor - Neptun. Voi mai retine citeva consemnari de la fata locului. Avem un greier in balcon care ne asurzeste. Dar lui ii suportam balamucul sonor noaptea, nu si discotecii Paparazzi, de la Olimp (care ne aminteste de circiuma de acasa, de sub apartamentul nostru, de blestemul de a nu avea liniste nicaieri)…". Poetul se plinge de zgomotul care ii asasineaza timpanele. In intimitatea sa, el viseaza la o ta