"Singur, singur, singur,

Într-un han, departe -

Doarme şi hangiul,

Străzile-s deşarte,

Singur, singur, singur ..."

(G. Bacovia)

"Cînd a auzit uşa de la baie închizîndu-se, Pavel sări din pat şi răsuflă adînc, liber, ca şi cum s-ar fi temut pînă atunci să respire în voie. De aproape zece minute se prefăcea că doarme, acoperindu-şi faţa cu braţul şi respirînd lent, ritmat, ferindu-se să atragă atenţia femeii. Cum a simţit că se coboară din pat inima a început să-i bată: va putea rămîne cîteva minute singur?..."

În urmă cu mai bine de 70 de ani, Mircea Eliade îşi deschidea primul capitol al romanului Întoarcerea din Rai cu fragmentul de mai sus, pe care, peste alte cîteva decenii, avea să-l reia în paginile Autobiografiei. Eroul romanului, Pavel Anicet, debutează, aşadar, cu o nevoie imperioasă: aceea de a rămîne singur. Dacă simţul comun fixează în singurătate un spaţiu nefericit şi degradant, un loc funebru, tenebros, de ce totuşi Pavel Anicet - care este iubit de Ana şi pe care, la rîndul lui, o iubeşte - tînjeşte după singurătate? Să fie oare faptul că singurătatea, adică actul brutal al răfuielii cu sine, e deopotrivă şi odihnă? Cred mai degrabă că, aşteptînd momentul cînd femeia îl va lăsa pentru cîteva minute singur, Pavel vrea să afle cît de mult o iubeşte. Proba iubirii, a întîlnirii cu celălalt, cea mai consistentă formă a ei, e singurătatea!

Să fie, oare, posibilă o "fenomenologie" a singurătăţii? Dacă phainomenon-ul este, după definiţia clasică a fenomenologiei, ceea ce apare sau ceea ce se arată, cum poate fi identificat eidos-ul (chipul) singurătăţii?

Caracterul contradictoriu al singurătăţii

Există singurătăţi asumate, fortuite, impuse, singurătăţi morbide, singurătăţi "colective", singurătăţi creatoare, singurătăţi fără miză, goale ca nişte bidoane de tablă, există singurătăţi cu sens şi singură