„Bro nu a inteles nimic. Intotdeauna am zis asta.“, exclama tatal. Cine este Bro? Si de ce Bro? Sa fie, oare, de la englezescul brother, frate, pur si simplu, al surorii sale Andreea, sau frate din cine stie ce ordin, venit sa lumineze o societate in tranzitie? Dar numai a ascet nu arata personajul, care iubeste sanatos si bea in egala masura (de aici pare ca o sa i se traga si sfirsitul), fara a dovedi vreo vocatie de propovaduitor. De la… Bronx? Nici atit. Tinarul de vreo douazeci de ani e un cuminte baiat la toate intr-un McDonald’s. De la scaBROs? Asta e posibil, caci nu doar cadavrul lui in putrefactie (accident stupid, nici vorba de crima!) complexeaza organele olfactive ale familiei, dar si (mai ales) incapacitatea lui de a respecta regula. Ei, aici e aici!

Care regula? Pai aceea din pachetul despre care vorbeste textul Verei Ion, Vitamine, text in sine excelent (vor, nu vor „dramAcumii“, cind un text pentru teatru e excelent, e excelent si literar, e adica literatura si nu vad de cind asta mortifica), text care a generat cu totul inspirat si de un imens rafinament polemic spectacolul cu acelasi nume al Anei Margineanu. Nu e vorba, actori din doua generatii au intrat, cum sa zic, din plin si cu piepturile descoperite in acest razboi: cuplul Maria Ploae (Mama) – Gheorghe Visu (Tatal), secondati de Katia Pascariu (Andreea) si actantii constructiei media, paianjeni si victime ale aceluiasi sistem, pe de o parte, cuplul cu handicap (nu cel fizic, cel al libertatii afective si senzoriale, vazuta social ca handicap) descris de Toma Danila (Bro) si Madalina Ghitescu (Fata), pe de alta parte. in propunerea scenografica mobila si persuasiva a Inei Isbasescu. Caci, intr-adevar, este vorba despre un front vechi de cind lumea, in care perpetuu cistiga armata cutumei, care nici nu are nevoie de arme taioase, calitatea-i unica fiind cantitatea. Cantitatea, stup