4 martie '77 a picat într-o vineri. Era ziua cînd mergeam de la facultate direct la Şcoala Populară de Artă. La cursul de film al regizorului Lucian Bratu. Un mare pedagog, cu mustaţă şi pipă. Cursurile erau pînă la 6 după-masa. Atunci am stat mai mult. Ne pregăteam filmuleţele "de diplomă". Am plecat cu Adi Apostolescu, criticîndu-ne reciproc proiectele. Am ajuns la restaurantul "nostru" de pe strada Oneşti. N-am fost primiţi. Se făcea dezinfecţie, urma un control! În cele din urmă ne-am oploşit la "Berlin". Braseria de la etaj era decorată cu fotografii din spectacolele redegistei Helene Weigel. Soţia lui Bertolt şi continuatoarea lui Brecht. La o masă i-am văzut pe Roşiuţă şi Racman, colegii mei de facultate. Schimbau nişte cursuri. Le-am zis ultimele bancuri. Ne-am urmat apoi visele noastre de cinefili disperaţi.

Pe la 9 fără zece, cei doi ne-au salutat şi au plecat. Roşiuţă la cămin. Racman la garsoniera lui din apropiere. Ne-am evaporat şi noi. Eu m-am dus la Universitate. Am luat troleibuzul 84 spre Balta Albă. Pe fosta stradă Labirint, troleibuzul s-a oprit uşurel şi clătinat. Lumina dinăuntru s-a stins. Uşile s-au deschis cu un fîsîit obosit. Lumina se-ntrerupsese în tot cartierul. Pînă departe. În aşteptarea curentului, vreo cîţiva am coborît pe trotuar. Strada mişca sub noi ca un şarpe bolnav. M-am sprijinit de un pomişor. Am ameţit. Se clătina şi el. Fără nici o logică. Unul a zis "e cutremur". Troleul s-a golit brusc. Am luat-o pe jos. Nu vedeam pagube, dar de peste tot ieşeau oameni speriaţi. Unii în pijamale. Într-o intersecţie circulaţia se blocase. Toată lumea claxona. Toţi voiau să treacă primii. Unii se înjurau. Pînă la un schimb viguros de pumni nu mai era mult. O fată (drăguţă, cred, dar cine mai ştie) s-a repezit la mine. M-a luat în braţe. Plîngea. Mi-a zis "Hai, Radule, să mergem mai repede". Pînă să improvizez ceva, a apărut un must