Iamblichos
Viata lui Pitagora (De Vita Pythagorica)
Editura Sinapsa, Bucuresti, 2001, 186 p.
Ne aflam undeva, la cumpana veacurilor al III-lea si al IV-lea dupa Hristos, in Syria romana, poate chiar linga Antiokheia, ajuns deja al treilea oras al Imperiului, dupa Roma si Alexandria. De mai multi ani, un dascal reintors devreme in locurile natale se straduieste sa ii faca pe tinerii sai auditori sa inteleaga cum intelepciunea si filozofia de o parte, credintele religioase si teologia de alta, fie ca vin dinspre mileniile de gindire orientala si greaca, fie ca aduc mai din urma viziuni si practici romane ale Occidentului, se contopesc intr-o singura cunoastere, la a carei esenta nu ii poate ajuta pe elevii sai sa ajunga decit in timp si in trepte.
Acel dascal se numea Iamblikhos. Syria natala a vremii lui, odinioara intre cele mai bogate regate ale urmasilor lui Alexandru cel Mare – copilul teribil al Antichitatii –, ajunsese purtatoarea de cuvint a acesteia in noile timpuri romane, fereastra spre Europa si spre Apus si spre ceea ce mai avea sa se iveasca. Pentru a pregati intuitul viitor al unui ev nou, Grecia culturala avea acum nevoie sa puna ordine in trecut. In aceasta goana inapoi spre arhetipuri, ca fundamente ale propriei identitati, Aristotel era doar primul pas. Din enciclopedismul lui, de o temeinicie si vastitate nemaicuprinse vreodata dupa aceea, se adapa nestinsa sete de a sti totul si toate a grecilor tirzii, cei inversunat neconvertiti (inca) la cuvintele fostului Saulos din Tarsos. Mult mai adinc, spre misterele Absolutului, se intra, insa, prin opera lui Platon. Dupa veacul al II-lea imperial, elenitatea fidela siesi s-a infatisat invataturilor noii lumi rivale crestine drept nimic altceva decit o temeinica si exhaustiva revedere, pe de o parte, reformulare, pe de alta, a platonismului.
Plotinos, Porphyrios
