Numai când vine vorba despre o carte privind traducerea, cititorul diletant (în sensul etimologic, al plăcerii) tinde să adopte o poziţie mai curând riguroasă, instrumentul său de lucru devenind, invariabil, fişa. Fapt întru totul legitim, chiar dacă aproape mereu infirmat de farmecul multora din poveştile conţinute în asemenea volume, aflate, deopotrivă, sub zodia interesantului (cât mai propriu înţeles) şi a didacticului.

Apărută la Editura Polirom într-o colecţie onorantă - Collegium. Litere -, cartea Magdei Jeanrenaud (Universaliile traducerii. Studii de traductologie) se menţine în tiparul acestei învăţări încântate, ba chiar îi şi depăşeşte, într-o măsură, marginile. Autoarea, ea însăşi traducătoare şi profesoară la Universitatea din Iaşi, reuneşte câteva consistente şi punctuale studii de caz privind transpunerile lingvistice ori, mai larg, culturale, în/ din română din/ în franceză cel mai adesea. Tocmai de aceea denominarea ne apare puţin paradoxală: ce e universal şi legic în - bunăoară - raportul în care virgulele din comediile lui Caragiale se menţin în traducerea lui Eugen Ionescu? Unde sunt normele pe care ,traductologia" ni le promite? E adevărat că ele nu se enunţă, dar se găsesc peste tot, împânzind fiecare demonstraţie. Impresia e aceea a parcurgerii unor probleme subtile de matematică superioară: cazuri peste cazuri, prospeţimile unor excepţii pe deplin logice, linearitate şi statistică - dar şi continuul apel la mai toate marile teoreme. Simultan.

Problema alterităţii şocante a limbajului este, de pildă, introdusă prin exemplul scrisorii trimise de Columb în 1492 Isabellei de Castilia: ,Dacă aceasta va fi voia Domnului, la plecare voi lua cu mine şase şindieniţ şi-i voi aduce Alteţelor voastre, să înveţe să vorbească şsubl. aut.ţ" Cu o uluitoare incapacitate de înţelegere a diversităţii, Columb tranşează chestiunea cu efo