Acolo unde clacheaza altii, lunecind in vulgaritate, Emil Brumaru se ridica spre sublim. Cuvintele licentioase isi pierd zgura lor scabroasa. Imaginile sint atit de frumos articulate, incit cititorul e cu totul sedus de ele. Alcatuita din sini, roti, coapse, piersici pline de roua si piper (simbolul sexualitatii feminine), melci codobelci, ofiteri, buze, saliva, portocale, solduri, lacatele umplute cu marar, chiloti de culoare bleu-jandarm dar si chiloti galben-pai, cafele, votci, leonizi dimovi si maia morgensterni, lirica lui Emil Brumaru, chiar daca este tribu tara pro priei sale formule lirice, emana, totusi, o calda si savuroasa tandrete. Uneori, abuzul de dedicatii dauneaza doar in aprenta lecturii. Nu stiu citi din cei care primesc aceste daruri lirice ii sint cu adevarat apropiati. Am avut surpriza ca, intr-o seara, in timp ce incercam sa- i iau un interviu actritei Oana Pellea si am uzat de numele lui Emil Brumaru, aceasta sa ridice din umeri. Din gestul ei nu am inteles daca actrita il intilnise vreodata in carne si oase pe poet si nici macar daca a citit poeziile ce i-au fost dedicate. Sau, daca le-a citit, parea sa nu fi fost prea incintata de ele. Poate i s-au parut prea intime sau poate, pur si simplu, actrita era intr-o dispozitie nu prea prea grozava si nu avea chef sa se confeseze... La drept vorbind, poetul a urmarit sa cistige nu atit admiratia actritei, cit a publicului. Si a cistigat-o. Citindu-i versurile, nu poti sa nu exclami in sinea ta: "Ia uite, de unde o cunoaste atit de bine Emil Brumaru pe Oana Pellea?!". Tinzi chiar sa-ti continui gindul ce se insinueaza ca un fum in constiinta: "Nu cumva...". Nu trebuie insa, vai, sa-l condamnam pentru aceste piruete pe care, in disperare de cauza, autorul Dulapului indragostit le face lumii noastre bune! Emil Burmaru, ca oricare dintre noi, simte pe propria sa piele (apropo de Oana Pellea) ca poezia a