* Flori frînte / Broken Flowers (SUA, 2005), de Jim Jarmusch.
Cum se obţine o faţă ca a marelui Bill Murray? Cu toţii ştim despre faţa lui Garbo din Queen Christina - despre cum a instruit-o regizorul să se gîndească la ea ca la o coală albă pe care orice spectator să se poată semna. Dar în ce termeni se poate gîndi Murray la faţa lui, ca să arate aşa cum arată în filme ca Rushmore, Rătăciţi printre cuvinte sau Flori frînte? Ca la o bucată de carton pe care scrie: "Nu e nimeni acasă"? Sau poate ceva mai dezvoltat: "Nu e nimeni acasă şi, chiar dacă ar fi, are treabă să se uite la ŤStarea vremii» (apropo, e naşpa)"? De altfel, cîteva dintre momentele mele preferate cu Murray sînt momente în care se uită la televizor şi atît. În Rătăciţi printre cuvinte, unde juca rolul unui actor, se uita la el însuşi - mai tînăr, mai lăţos (aşa, ca în anii '70), dublat în japoneză. În Flori frînte, unde joacă rolul unui Don Juan îmbătrînit, se uită la Aventurile lui Don Juan - un film din 1948, cu un Errol Flynn îmbătrînit. Nici într-un caz, nici în celălalt nu poţi să ştii la ce se gîndeşte şi cea mai sigură ipoteză este: "La nimic". Dar e ceva în nimicul lui Murray care pe mine mă face să stau smirnă, cu caietul de notiţe în poală, cu sentimentul că mă aflu în preajma Adevărului şi a Înţelepciunii: e faptul că omul ăsta pare să ştie de glumă. Nu e prea amuzat, dar ştie că există o glumă pe undeva. Cum altfel se explică toate astea? Cum altfel se explică tinereţea, laţele, japoneza, anii '70, Errol Flynn, bătrîneţea, televizorul, el însuşi? Simţul absurdului, la Murray, e total şi anihilator. Hollywood-ul trebuie să aibă o piele de rinocer din moment ce suportă de atîta timp pe lîngă el un asemenea pericol la adresa pompei şi suficienţei sale. (Căci trebuie să existe o glumă pe undeva, altfel cum se explică Hollywood-ul?)
Ideea că Murray ar fi putut fi vreodată un Don
