Un univers straniu care miroase ca o ultima suflare. O lumanare care arde grabit si un abur care se ridica in lipsa oricarei surse de caldura. Deasupra cosciugului, o ramasita de om. O icoana care nu-ti absoarbe frica si un domn cu sort de macelar. Trosnesc oase, se inchide usa, se deschide trusa, incepe autopsia. Primul instrument⦠un ferastrau.
Niciodata nu credem ca si mortii mor. Niciodata nu stim ce se intampla cu trupurile lor reci inchise intr-o morga. Un episod nu greu de povestit, ci greu de privit. Am decis ca un reporter trebuie sa vada si asta. Pe lista autopsiilor, o femeie de 62 de ani, cu un nume frumos: Ruxandra. Batrana, gasita fara suflare in camera ei. Intrebari fara raspuns. Cu putin curaj ma urc in masina legistilor si pornesc la drum spre localitatea unde femeia a murit. Sunt zeci de kilometri de parcurs. Si, culmea, ca sa ajungem acolo, traversam Valea Oltului, o ruta presarata cu cruci si lumanari. Langa mine sta chiar autopsierul. Mai cu teama, mai curioasa, ma uit atenta la mainile lui, chiar daca nu stiu ce as putea descoperi. Incerc sa-l privesc ca pe ceilalti, desi, in mintea mea, el e omul cu sange rece care taie inimi. In realitate, Nicu e o persoana calda, comunicativa, dar are un strop de sange pe pantalon, de la autopsia precedenta. Pentru el, meseria asta e la fel ca oricare alta, numai mana sa o ai formata. Nu am inteles ce vrea sa spuna pana ce nu am ajuns la morga Spitalului Brezoi, unde urma sa-si desfasoare activitatea. De data asta, cu mine pe cap. Orasul e sarac, spitalul nu arata grozav. Aici, mai toti oamenii isi ineaca amarul in bautura.
CALM. Pe un ger de crapa peretii, Nicu isi face meseria
SINISTRU. Masina e parcata exact in fata unei camarute, cu o usa verde de lemn, deschisa la perete. De afara se vede o patura rosie, din care zaresc chipul moartei. Langa ea, lacrimi. Rudele in doliu abia daca scot
