Puterea dauneaza grav sanatatii. Dupa 1989, PSD e partidul care a suferit cel mai mult de pe urma acestui principiu. Teoretic, opozitia e o buna terapie. Sint semne ca acum terapia functioneza si la social-democrati.
Conflictele acute din PSD, editia martie 2006, au cel putin o consecinta neasteptata: umplu cu realitate apelurile repetate, patentate de Ion Iliescu, la unitate. Intr-o dureroasa operatiune de brainstorming (rautaciosii ar spune ca la social-democrati acum e „storming", dar „brain", mai putin; sa nu ii credem pe cuvint, totusi), PSD are parte, intr-o anumita directie, de o unitate de pareri.
Sa facem intii un ocol mic. In 1996, PSD si-a dat seama rapid ca cei care au cistigat atunci puterea au ajuns la putere, dar ca nu sint suficient de abili sa o si detina cu adevarat; au lucrat, de altfel cu sirg, in directia aceasta, plantind in zone-cheie o herghelie de cai troieni. In precedentul stagiu de opozitie, carantina in PSD a fost doar formala.
Cu alte cuvinte, una dintre temele majore ale PSD - reforma in partid - a fost doar o idee pe care nu s-a pus carne mai deloc.
Astazi, contextul e cu totul altul. Radical schimbat. PSD nu mai poate fi tractat de Iliescu, Basescu nu e Constantinescu, electoratul e mai putin dispus sa fie mintit. Partidele insele sint intr-o noua etapa; trec de la structurile personalizate la constructii care au ca liant si „ceva" doctrina.
In aceste conditii, era cumva inevitabil ca PSD sa nu mai bage capul in pamint si sa se priveasca, chiar daca fortat, in oglinda.
De aici, din suma descrierilor a ceea ce membrii de partid au vazut in oglinda, a rezultat unitatea de pareri, doar aparent neasteptata. In rezumat: Ion Iliescu a fost, din nou, deschizator de drum - i-a numit pe multi dintre colegii sai de partid „tilhari". Tot in contul lui: „aroganti" si „prostana
