Aflat la marginea generatiilor optzeci si nouazeci (ca virsta e mai apropiat de optzecisti, iar ca formatie - de nouazecisti), Ioan Es. Pop nu apartine nici uneia in intregime. Radacinile lui sint infipte in expresionis mul german si cel romanesc reprezentat prin Bacovia. De fapt, Ioan Es. Pop cel mai mult isi apartine siesi. Si lui Dumnezeu. "Intr-o zi vei fi nume de strada. popescu./ si nu cred ca-ti convine sa te calce / toti in picioare atunci ba poate vor face pe strada cu/ numele tau o piata de alimente, popescu. or sa arunce pe jos legume si res turi stricate, le vor/ strivi sub talpi toata ziua, zeama lor acra / are sa se scurga prin asfaltul cu numele tau / si nu cred ca-ti va conveni, popescu" - acesta este un fragment dintr-un omagiu (sper sa nu ma insel) pe care poetul Ioan Es. Pop, sosit in Capitala din Ieudul fara iesire (Maramures), il face lui Cristian Popescu, colegul sau de gener atie, disparut - vai, cit timp s-a scurs de atunci - in neagra eternitate. Nu e singurul nouazecist care- l evoca pe Cristian Popescu. Este, insa, singurul sau oricum printre putinii care nu-i datoreaza nimic sau aproape nimic lui Cristian Popescu, caci drumul lui Ioan Es. Pop in cadrul generatiei 90 e singular. Intrat destul de tirziu in viata literara, dupa mai multe experiente dure, la limita umanului, loan Es. Pop isi exploreaza propriul sau eu, scufundindu-se din cind in cind la adincimi nebanuite. In subconstientul sau, unde, print re recifi si corali, cu prova napadita de scoici si alge marine, se leagana, purtata de curent incoace si incolo, viata sa mereu aflata in deriva. Cind revine la suprafata, rabufnind prin asfalt, ii intilneste pe strada pe Iov, Iova, Iona, Ion si pe Cristian Popescu: "Cind vei fi nume de strada, popescu. In numele tau / vor incepe sa-si ingroape propriile lor morti. / cine se va gindi sa scobeasca in tine ca sa-i faca loc celui plecat / iar