Inainte sa ma apuc sa scriu despre Baiuteii, si chiar inainte de fi apucat sa termin de citit cartea, de fapt, am citit textul lui C. Rogozanu din Suplimentul de cultura. Si, apoi, mi-a mai trebuit vreo jumatate de zi ca sa ma hotarasc daca sa mai scriu sau nu: ce era de spus fusese spus. Si ceva in plus: nu are rost sa te apuci sa scrii cronica despre o asemenea carte, pentru ca nu poti sa nu o citesti empatic, daca ai cel putin un dram de sensibilitate, daca-ti plac povestile ori macar te-ai ales cu ceva din ceea ce se numeste copilarie sau daca esti sincer.
- Povestile sint totdeauna adevarate
Am vrut sa citesc cartea – si am facut-o de fapt – printr-o grila a nostalgiilor identitatii, folosind procedeul Andreei Deciu din eseul ei omonim, a carui miza, spune ea, este de a aborda elementul narativ in constituirea sinelui. Un eseu despre cum functioneaza nostalgia, un fel de mecanism al placerii reminiscentei, hranindu-se din suveniruri si istorisiri. Aici s-ar afla cheia: o anumita legatura intre nostalgie si un model narativ al identitatii. Urma sa pomenesc, de asemenea, despre ce inseamna de fapt identitate, despre modelele de identitate fictive, despre cum poate fi nostalgia o forma de autointerpretare, sa-l amintesc pe Ricoeur, care spune ca viata fiecaruia dintre noi e o poveste incompleta, iar literatura un vast laborator de experimente mentale s.a.m.d. Pe scurt, sa citesc aplicat Baiuteii si sa tot exemplific cu elemente din roman, materie fiind berechet, de altfel. Un exercitiu potrivit, dar pe care o sa-l pun totusi pe hirtie alta data.
Continuind, insa, pe aceasta linie, m-am gindit la niste carti despre copilarie cu care sa compar Baiuteii.
Si mi-a venit in minte in primul rind O lume disparuta a lui Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu si Ion Stanomir, si recuperarea trecutului si a reconstruirii identita
