Printre numeroasele repere din marea literatura clasica sau romantica, muzica noua isi gaseste locul sau firesc in stagiunea curenta, iar partiturile romanesti sint programate fara ostentatia impunerii care, dupa 1990, a creat o nedorita reactie inversa, de respingere. Un exemplu elocvent in acest sens a fost oferit, in cadrul concertelor sustinute saptamina trecuta de Filarmonica bucuresteana, dirijorul Horia Andreescu propunind o exceptionala prima auditie: Pomenire – un recviem romanesc, scris de maestrul Stefan Niculescu pornind de la texte „extrase din Rinduiala ortodoxa a inmormintarii sau a parastasului si din cintecele funebre supravietuitoare in cultura orala a taranului roman“.
Structurata in sapte parti, monumentala lucrare constituie o noutate in componistica noastra, alaturind, intr-o constructie densa, „desenata“ cu o logica impecabila, incantatii de sorginte bizantina, reflexe enesciene trimitind cu gindul la secventele corale din opera Oedip, evolutii pe un singur sunet sau cu o intervalica ce se modifica abia perceptibil, suprafete transparente, atemporale si acumulari spre culminatii impresionante, totul stingindu-se, in final, ca o sugestie a infinitului in care se pierde orice muritor.
Cu o scriitura savanta, elaborata cu minutia si stiinta recunoscute ale maestrului, partitura este o exceptionala demonstratie a faptului ca orice „scriere“ romaneasca ce poarta girul valorii autentice se poate impune chiar si in fata unui public obisnuit cu traditionalele opusuri din veacuri apuse. Pentru ca, intr-adevar, o sala intreaga a fost captivata de frumusetea paginilor simfonice sau corale extrem de bine realizate, basul Pompeiu Harasteanu avind o interventie scurta care a amintit poate de ruga liturgica din bisericile noastre, perfect integrata demersului sonor de ansamblu. Aplauze entuziaste au rasplatit, pe buna dreptate, ati