Cand vine vorba de cum traim, ne impartim numaidecat in doua categorii: cei care vad jumatatea goala a paharului si cei care o sorb jubilativ pe cea plina.
Unii selecteaza din realul comun exclusiv coruptia, mizeriile, patologia sociala, saracia, lipsa de proiect national si de sperante, falimentul invatamantului, jalea sistemului medical. Ceilalti, dimpotriva, cu gandul la ce am patimit in comunism si mai ales in ultimul deceniu de ceausism, subliniaza, cu aceeasi dreptate, democratia, drepturile si libertatile castigate, confortul, accesul la lumea larga, consumismul etc.
Intre aceste extreme, adica intre malurile deopotriva justificate, se afla, din fericire, oamenii-punte. Cei pentru care sesizarea raului nu este o placere mizofila, o relatie sado-masochista cu habitatul, ci o datorie a simtului critic si civic. Ei magnetizeaza pilitura de fier pentru a curata suprafetele, lasand, cel putin o vreme, locul propice unei mese normale. Isi asuma hartuiala fetida a zilei, morbidul si lehamitea generala, pentru a le face - fie si numai in scris - un soi de alchimie socio-exemplara. Nu sunt multi, e drept, ceea ce-i face cu atat mai pretiosi.
Cristian Crisbasan este un astfel de artist gazetar exasperat de kitsch-ul care ne copleseste. Rubrica lui din Ziarul de duminica, suplimentul cultural de vineri al Ziarului financiar, a ajuns in al saselea an de existenta si a inchegat acum deja a doua carte: Oameni toxici (kitsch-ul de toate zilele), dupa Delicte minore, 2003. Numai citind astfel de culegeri de publicistica observi cu oroare ce imensa cantitate de uratenie, agresivitate isteroida, nevroza si toxine de tot felul inghitim ceas de ceas, intr-o dementiala familiaritate cu anormalitatea, faradelegea, incultura, grobianismul, pe carosabil sau pe trotuar, in lifturi, restaurante sau parcari, la spital, la ghiseuri, printre VIP-uri. Noii ciocoi ai lumii