De la inceputul secolului trecut si pana azi, in cele cateva zeci de ecranizari ale povestii nemuritoare a neinfricatului Zorro s-au perindat in rolul principal fel de fel de actori, incepand cu Douglas Fairbanks (1920), continuand cu Tyrone Power (1940) sau Alain Delon (1975) si terminand cu Antonio Banderas (1998 si 2005).
Acesta din urma pare a fi cea mai buna versiune a legendarului erou, beneficiind, ce-i drept, de o partenera de top - Catherine Zeta-Jones, si de bagheta "magica" a regizorului Martin Campbell, care are la activ, printre altele, si un "James Bond".
Singura problema reala a peliculei este aceea ca e foarte greu de categorisit. Inceputul te face sa crezi ca ai de-a face cu un western „curat", realizat impecabil, cu scene tari si cascadorii pline de imaginatie.
Dupa jumatate de ora, iti stergi lacrimile de ras si esti convins ca filmul e o comedie totala, pentru ca finalul sa te puna pe ganduri, lasandu-ti impresia ca ai urmarit un policier mai exotic.
De fapt, aceasta incertitudine se bazeaza pe "nestatornicia" lui Banderas, care nici atunci cand lupta pe viata si pe moarte nu-si pierde umorul. Apoi, pentru a avea succes, acest sequel trebuia in mod obligatoriu sa inoveze la scenariu si sa previna eventualele manierisme prin evadari asumate din zona clasica.
Astfel, Elena, "doamna Zorro", capata un rol cel putin la fel de spectaculos ca al partenerului de viata si, mai mult, in lupta este aruncat si Zorro cel mic, un naparstoc asemenea argintului viu care, la doar 10 ani, a deprins deja abilitatile eroului sau, chiar daca, pentru el, justitiarul si nobilul sau tata erau inca doua personaje diferite.
Ba chiar incepuse sa-si dispretuiasca parintele, acuzandu-l de lasitate. Scena in care „dusmanul" ii da jos masca lui Zorro, in fata familiei sale, ii provoaca celui mic o revelatie
